Mi‑am suspendat de vreo trei luni contul de Facebook. Când și când, folosesc apatic și stângaci Instagramul, ca și cum aș folosi gaura cheii, pentru că e mai sexy și mai frugal: acolo nu se polemizează, nu e loc de dezbateri, certuri pe subiecte care a doua zi se evaporă. Acolo nu se scrie, ci se pozează. Dar bula mea era pe Facebook. Prin aplicația albastră îmi ajungeau informațiile, bârfele, reacțiile la ce mai scriu. De trei luni s‑a făcut liniște. Asta e un fel de retragere din lume; e ca și cum, în urmă cu 20‑30 de ani, ai fi plecat din satul tău și ți‑ai fi săpat un bordei și‑ai fi trăit acolo, hrănindu‑te cu lăcuste. Sau ca și cum te‑ai fi retras undeva departe, ți‑ai fi ridicat un stâlp și‑ai fi trăit acolo o vreme, tu cu gândurile tale. Ceva nu e în regulă. Uneori, primesc câte un telefon și sunt întrebat dacă sunt bine, dacă am pățit ceva. Da, sunt bine. Scriu ca înecatul. Dacă mă ține nebunia, într‑o lună ajung la capăt. Și revin pe rețele.
Nu despre mine e vorba însă. Îmi folosesc experiența pentru a face câteva banale observații. Sunt câteva avantaje atunci când te deconectezi de la rețelele de socializare. Tu nu mai ajungi la lume, dar nici lumea nu mai ajunge la tine. Mirarea pe care o constat la unii amici e un semn că, în mentalitatea de azi, dacă nu exiști public, nu mai exiști deloc. Dacă ratezi prilejul de‑ați exprima opinia despre subiectele la zi, redevii un nimeni. Voi face câteva constatări simple, din poziția mea de om care urmărește viața culturală prin intermediul presei, nu al rețelelor de socializare.
Prima constatare: multe, foarte multe figuri omniprezente pe Facebook dispar sau devin irelevante cu totul dacă nu le mai urmărești pe rețea. Le cauți numele în presa culturală ori pe afișul vreunui spectacol, le cauți cărțile în librării: nimic. Te întâlnești însă cu un cunoscut conectat trup și suflet: „Ai auzit? Ai văzut? Ce i‑a tras‑o X lui Y! Ce i‑a zis‑o Y lui Z!” Dai din umeri. „Cum să nu te intereseze? Tu pe ce lume trăiești?” Cum? Nu ești la curent cu ultimele combinații? Nu. Și ți‑e bine așa, zâmbești galeș. Primești o privire superioară. Bietul de tine!
A doua constatare: în spațiul public neformatat ca atare, altfel spus, în afara bulei noastre de Facebook, circulă puține știri despre literatură, cărți, viață literară. Suntem mult mai puțin cunoscuți decât ni se pare. În schimb, ne purtăm de parcă am concura pentru gloria absolută. E care pe care. Cine ia cutare premiu? Cine despre cine a scris? Revista aia îl laudă pe‑ăla. Cealaltă – pe altul. Sunt liste peste liste. E o agitație de furnicar în viața culturală. Cât din ea străbate în afara cercului? Puțin. Irelevant de puțin.
Că avem cea mai mică piață de carte nu e un lucru neștiut. Că avem poate cea mai gălăgioasă și agitată viață literară – n‑ar fi exclus. Scriitorul român caută mereu să se descurce, să obțină o invitație, o deplasare decontată, un premiu, o pilă la ICR, o traducere, măcar pentru invidia colegilor. El irosește mai multă energie pentru a‑și impune scrisul decât pentru scrisul propriu‑zis. Când nu reușește, adică cel mai adesea, de vină e sistemul mafiot, conspirația împotriva valorii, presiunea ideologică.
Când îți suspenzi contul de Facebook, toată agitația asta dispare. Se lasă liniștea. Ce rămâne? Puțin. Foarte puțin. Citești reviste, te duci în librării, la teatru, la spectacole, asculți Radio Cultural, te uiți la TVR Cultural. Devii deodată „simplu” cititor, spectator. Începi să vezi fenomenul din afara lui. E micuț. Abia sesizabil. Și asta te calmează. Îți dai seama că nu ești buricul pământului. Scrii pentru că‑ți face bine. Nu pentru succes, bani, prestigiu. Ele sunt oricum limitate. Și conjuncturale.
De fapt, întrebarea e mai serioasă decât pare: câți cititori avem? Că ne citim între noi sau măcar știm să pretindem că o facem – asta e una. Deși e o iluzie că scriitorii se citesc între ei. E fake news. Dau un singur exemplu. Uniunea Scriitorilor din România are peste 3.000 de membri. Cu patalama, cu cotizație plătită. Tirajul bun al unei cărți de poezie e de 500 de exemplare, tirajul bun al unei cărți de proză, la o editură de top, e de 1000‑1500. Dar probabil 80% dintre titlurile publicate sunt pe speze proprii, în tiraje confidențiale, la edituri de garsonieră. Nu cumva avem mai mulți scriitori decât cititori?
Am publicat anul trecut o carte care a avut noroc. S‑a plasat printre cele mai bine vândute titluri ale unei edituri importante, a ajuns în câteva luni la al doilea tiraj. Nu‑i mare scofală! Nu‑mi sunt străine deci, cifrele vânzărilor. O editură care nu are o ofertă bogată, de sute de titluri, n‑are cum să supraviețuiască. Ce e de făcut? Câteva lucruri simple de tot, care se fac în toată lumea civilizată. În Franța, de exemplu. TVA mic sau deloc la carte; rabat de librărie plafonat; vouchere pentru lectură date tinerilor. Dar, mai ales, schimbarea unor inerții din școli. Programele stufoase, manualele care fac necesare zeci de auxiliare care aduc bani buni editurilor – e un întreg sistem acolo, pe care nimeni nu îndrăznește să‑l sugrume. Apropo: știți cât cântărește ghiozdanul unui elev de clasa a treia? Cam un sfert din greutatea lui.
Școala e, cu excepțiile luminoase, care țin de profesori extraordinari, nu de sistem, principalul blocaj al lecturii. În școală, majoritatea covârșitoare a elevilor învață că nu trebuie să citească pentru a‑și lua examenele.
Foto: Suzana Fântânariu, Durata Impură, carte‑obiect, colaj pe lemn, 2022
