Timpul și consecințele lui: decembrie, 1989. Sunt în vacanță, în satul bunicilor, mă joc, aproape lipită de sobă. Mă pregătesc să îmi transform păpușile în pionieri pentru că au ajuns și ele, cu mine, cu tot, la școală. Ceremonia îmi este brusc întreruptă de vocea pe care vecina o folosește când își ceartă copiii, puternică, gravă, dar fără siguranță arțăgoasă. Glasul se aude din ce în ce mai aproape, însă tremură bruiat de o emoție spasmodică „Dictatoru’ o fujit!” aud și nu știu cum pricep că „dictatoru’” e președintele iubit din manuale, că părinții și bunicii mei au tăcut, dar școala m-a învățat poezii patriotice, că adulții mint mai rău decât colegii de clasă care se laudă că au mâncat portocale acasă.
Din România către Congo, în ritmuri de fanfară militară
Cuvântul „dictator” dospește cu drojdia imaginilor televizate, cu experiențele din închisorile comuniste a căror evocare se transformă într-un ritual al meselor de familie, se nuanțează cu romane sud-americane, cu frânturi din istoria europeană și, dintr-o pură întâmplare, peste vreo zece ani, mă aduce în fața unui raft de literatură africană, în biblioteca unei universități franceze, unde mă așteaptă autorul congolez Sony Labou Tansi cu un Mobutu Sese Seko- marionetă a fostei metropole, transformat în monstru hămesit a cărui ficțională hernie purulentă e un simbol al puterii politice scăpate de sub control.
Primii mei pași în literatura africană de expresie franceză și engleză se leagă astfel de un sistem politic autoritar devenit o adevărată pandemie după ce coloniile africane își obțin independența, adică din anii ’70 încoace. Nu mi-am putut explica violența dezlănțuită a dictaturilor militare peste care s-a suprapus cea a războaielor civile decât prin metafora unei boli contagioase cu rădăcini în procesul de colonizare, dar și în comerțul cu sclavi care a reușit, la rândul lui, să deregleze relațiile interumane pe un întreg continent, de trei ori mai întins decât Europa. Cum îți plângi strămoșii mutilați, dispăruți în apele Atlanticului, cum îți recuperezi tradiții sufocate sau interzise, cum îți iei înapoi spațiul confiscat de hărți mincinoase, cum te vindeci de traumele istoriei, în limba cuceritorului, conștient că doar ea te poate face auzit, că prin ea se dau în vileag ororile, că ea spune adevărul după ce a fost unealta calomniei, că ea te eliberează după ce ți-a închis toate porțile sub pretexte de păstrare a echilibrului lumii în timp ce muzeele occidentale gem de exponate al căror loc era în ceremoniile comunităților, în temple ori în case unde și-ar fi îndeplinit adevăratele funcții sau, de ce nu, pur și simplu, în patrimoniul teritoriului de origine ? La o astfel de serie de întrebări, răspunsurile oferite de scriitori sunt dintre cele mai pertinente prin îndrăzneala și autenticitatea de care dau deseori dovadă.
O insulă nigeriană în România
În contextul de mai sus, m-a bucurat inițiativa celor de la editura Black Button Books de publica șase din cărțile autoarei nigeriene Chimamanda Ngozi Adichie (născută în 1977). Pentru cei interesați de parcursul acesteia, la o simplă căutare Google, apar pe tava digitală conferințele de la TED. Dacă The Danger of a Single Story (2009) este des citat în critica postcolonială, We Should All be Feminists (2012) cunoaște un destin spectaculos. Discursul, conținând anecdote și argumente pe marginea îndemnului din titlu, se transformă într-un manifest pe care Adichie îl publică în 2015. Mediatizarea îi era deja asigurată prin folosirea unei bucăți din înregistrarea audio TED în piesa Flawless a lui Byoncé, Adichie exprimându-și îndoiala cu privire la compatibilitatea punctelor de vedere feministe dintre cunoscuta cântăreață și ea însăși. În 2016, titlul apare inscripționat pe tricouri marca Dior. În același an, în Suedia, editura care a cumpărat drepturile de autor decide să ofere câte un exemplar al cărții tuturor fetelor în vârstă de șaisprezece ani.
În paralel, Adichie pozează pe coperta unor celebre reviste de modă, promovează diverse mărci nigeriene pe propriul cont Instagram și, în 2013, publică romanul Americanah. Titlul este dat de cuvântul folosit în Nigeria pentru a-i desemna pe compatrioții care se întorc în țara de origine după ani petrecuți în Statele Unite. Protagoniștii cărții sunt Ifemelu și iubitul ei, Obinze, tineri din Lagos, împinși către studii și muncă în străinătate de lipsa de perspective din Nigeria. Ifemelu ajunge la o universitate în Statele Unite unde, dincolo de euforia alegerii lui Barack Obama, se confruntă cu rasismul în cele mai dure forme. Obinze aterizează într-o Londră ostilă și reușește să își găsească de lucru în construcții sau ca om de curățenie în toalete publice înainte de a fi deportat înapoi, în Nigeria, din cauza expirării vizei de ședere. Inteligent, plin de vervă, romanul cucerește nu doar prin ingeniozitatea scenariului, a modului de a pune în mișcare personajele, ci mai cu seamă prin privirea voit ingenuă asupra relațiilor sociale și a discriminării.
Vocea Chimamandei Ngozi Adichie se face auzită în blogul pe care Ifemelu îl creează la un moment dat, asigurându-și drumul spre celebritate. Postările ei despre problematica rasială, despre egalitatea de gen în SUA și în Nigeria sau, într-un registru cel puțin la fel de serios, despre îngrijirea părului afro și a coafurilor feminine, devenite pârghii în relațiile sociale, conferă profunzime acestei povești despre imigrație care descrie ceea ce sociologii au numit the W-curve sau itinerarul imigrantului de la euforie, la depresie pentru a ajunge la o nouă normalitate, modelul repetându-se în cazul întoarcerii în țara de origine.
Americanah surprinde și revenirea care se transformă într-un final fericit al poveștii de iubire și, mai cu seamă, într-un prilej de evaluare a impactului experienței diasporice ca parcurs inițiatic. După Americanah, cărțile precedente ale autoarei au beneficiat de mai multă atenție, mai cu seamă Purple Hibiscus și Half of the Yellow Sun. Primul este un roman care dezvoltă subiectul violenței familiale, aceasta camuflându-se într-o bunăstare ostentativă pentru a izbucni spre final într-un act patricid. Al doilea, roman istoric despre circumstanțele războiului civil declanșat de secesiunea provinciei Biafra (1967-1970), urmărește destinele a două surori gemene afectate de confruntările armate și de impactul deciziilor pe care sunt nevoite să le ia pentru a-și asigura propria protecție sau pentru a-i apăra pe cei apropiați.
Ultima carte a autoarei, Notes on Grief, este una autobiografică despre doliu, consolare și supraviețuire în urma pierderii ființelor dragi.
În toate scrierile ei, Nigeria, țară trecută prin tragedia comerțului cu sclavi, prin malaxorul colonizării, al dictaturilor, mai recent, al atacurilor teroriste, supusă unei fracturi profunde între Nordul musulman și Sudul creștin, cu un sistem de funcționare afectat până în măduva oaselor de corupție și de exodul creierelor, se constituie în pretext și scop al evocării, Adichie disecând minuțios situația politică, economică, socială a țării, cauzele și efectele evenimentelor naționale dincolo de teritoriul propriu-zis, iar analiza ei este una acuzatoare la adresa persistenței unor hegemonii absurde.
Posibilități expansioniste
Reputația lui Adichie a adus în lumina rampei și alte voci importante din literatura nigeriană, după o perioadă în care piața editorială anglofonă părea că se oprise la Ben Okri. Iată trei exemple succinte. Le menționez în speranța că vor reuși să ațâțe curiozitatea vreunui editor sau cititor care nu le-a descoperit încă și, astfel, insula nigeriană va lua proporții pe teritoriul nostru.
Primul, în ordine cronologică, este Helon Habila (născut în 1967). Acesta și-a început cariera ca jurnalist în Lagos înainte de a beneficia de o bursă la Londra, prin intermediul faimosului său compatriot, Chinua Achebe. Habila era deja celebru în Nigeria datorită cărții sale, Waiting for an Angel, un roman politic pe tema condițiilor din închisori în timpul dictaturii generalului Sani Abacha, un omagiu adus poetului și activistului Ken Saro-Wiwa, executat în 1995, din ordinul dictatorului.
Ulterior, în romanul Oil on Water, autorul aduce în discuție exploatările petroliere care distrug natura, dar și așezări umane importante, fără a aduce beneficii considerabile economiei naționale din cauza corupției clasei politice. Ultimul roman publicat, Travellers, este dedicat crizei migrației din Europa anului 2015. Protagonistul, un cercetător nigerian care trăiește în Statele Unite, își urmează soția la Berlin unde are ocazia să întâlnească imigranți veniți din toate colțurile lumii și să afle motivele care i-au făcut să își părăsească țara de origine. În paralel, Habila își continuă cariera de jur nalist cultural și promovează mai cu seamă scriitori nigerieni, fiind membru fondator al unei renumite asociații, African Writers Trust, având ca obiect solidaritatea între scriitorii africani. El este și autorul unei antologii de nuvele scrise de tineri autori nigerieni. În interviurile acordate, face constant referire la romanele compatrioților printre care și Chika Unigwe (născută în 1974).
Unigwe și-a început cariera în Europa unde și-a urmat soțul, un inginer belgian din partea flamandă. În câțiva ani, devine prima scriitoare de culoare de limbă flamandă, înainte de a publica romanul care îi aduce cel mai prestigios premiu literar de pe continentul african Nigeria Prize for Literature, în valoare de o sută de mii de euro. Cartea se intitulează On Black Sisters’ Street și împletește poveștile a patru tinere venite din Nigeria, prinse într-o rețea de prostituție în Anvers. Unigwe, care a petrecut doi ani documentându-se despre fenomen și intervievând prostituate din Anvers, reușește să nu cadă în registrul patetic sau în cel pornografic, nu își transformă personajele în victime, deși le asimilează unor figuri cristice prin prisma sacrificiului pe care unele îl fac pentru familie și a umilințelor la care sunt supuse.
Pentru Unigwe, feminismul african este, de fapt, un nego-feminism și nu coincide cu cel din lumea occidentală, condiția femeilor africane într-o societate profund patriarhală impunând o negociere prudentă a drepturilor și a libertăților. Prin finalul parțial luminos al cărții se restaurează demnitatea umană și încrederea într-o formă de dreptate compensatorie.
Ultimul nume reprezentativ pe care îl consemnez este cel al lui Helen Oyeyemi, membră a imigrației aflate la a doua generație. Oyeyemi s-a născut la Londra, în 1984 și a trăit într-o serie de mari orașe europene înainte de a se stabili la Praga. Și-a scris primul roman The Icarus Girl pe când avea optsprezece ani. Protagonista, o fetiță din Marea Britanie, în vârstă de opt ani, Jessamy Harrison, nu reușește să identifice și să depășească opozițiile binare ale propriei identități britanico-nigeriene. Cu ocazia unei călătorii în Nigeria, țara de origine a mamei, Jessamy se împrietenește cu o altă fetiță de vârsta ei pe care o reîntâlnește pe tărâm britanic. Încetul cu încetul, cititorul realizează că este vorba despre o prietenă imaginară, prezență ambiguă cu valențe multiple: voce în cadrul unor tulburări de personalitate, fantomă a unei surorii gemene decedate la naștere sau un abiku, spirit malefic în cultura igbo. Conflictul cultural este de nerezolvat, accentuat de modul în care se bat cap în cap considerațiile bunicului nigerian al lui Jessamy, reprezentant al tradiției igbo, și ale psihiatrului britanic, încarnare a medicinei occidentale. Cel mai captivant aspect al romanului rămâne însă modul în care Oyeyemi transferă elemente igbo în context diasporic unde își pierd consistența originară pentru că lectura lor se face cu ochelarii de cal ai propriei culturi.
O miza complexă într-un joc dificil
Într-un articol despre ficțiunea anglofonă africană contemporană, intitulat „Negotiating the Ship on the Head: Black British Fiction”, apărut în 1999, cercetătorul Kame Dawes evocă imaginea unui anume Joseph Johnson, celebru cerșetor african din Londra secolului al XIX-lea care se plimba prin tot orașul purtând pe cap o pălărie în formă de vapor. Obiectul cu pricina era nu doar simbolul drumului parcurs pentru a ajunge acolo, ci mai cu seamă al dislocării forțate și al metropolei cuceritoare. Dacă lui Joseph Johnson nu îi trecuse prin minte să scape de vaporul de pe cap, în zorii mileniului trei, notează Dawes, scriitorii anglofoni de origine africană îl introduc într-un proces de negociere identitară, acceptându-l ca parte integrantă a formării lor.
După mai bine de două decenii, se pune problema transformării ambarcațiunii într-o simplă pălărie. Altfel spus, miza autorilor citați este acum o decolonizare a lumii în sens larg, trecând dincolo de apartenențe naționale care devin transnaționale, de orientări politice pe care le transformă în etică în fața vulnerabilității, de preocuparea pentru evenimentele tragice naționale pe care o extrapolează la catastrofele mondiale sau de duelul dintre centru și periferie pe care îl diluează în pluralitatea lumilor contemporane. Dacă ne gândim bine, cu toții ne purtăm pe cap vaporul, dar ca să îl prefacem într-o pălărie obișnuită sau să ne debarasăm pur și simplu de el, trebuie mai întâi să îl vedem, să îi percepem inadecvarea și cât de tare ne stânjenește mișcările. Apoi, să avem curajul de a trăi fără greutatea lui pe creștet.
