Curajul unui adolescent și demența unui regim politic

Un capitol de istorie cu virtuți literare

În cartea lui Marius Oprea, Șase feluri de a muri, apărută la Polirom în 2009, capitolul al cincilea este intitulat Hainele regelui și menține din parabola celebrului basm ideea esențială a fricii generalizate și a minciunii obligatorii pe care are curajul să le înfrunte cine nu te aștepți. Basmul se întâlnește cu alte narațiuni, mai puțin fictive, dar mult mai halucinante și presupunând o hermeneutică aparte – dosarele de Securitate denumite „Panoul” și „Elevul”, cu binecunoscutele coduri de tristă amintire. Întâmplarea este relatată de Marius Oprea cu multe amănunte necesare pentru înțelegerea absurdului ei, dar are rostul lui și un rezumat. 

În septembrie 1981, Botoșaniul se confruntă cu o agitație milițienească neobișnuită, provocată de apariția unor „înscrisuri dușmănoase” în diverse locuri ale orașului: „VREM LIBERTATE.” „VREM SINDICATE LIBERE”, „VREM DREPTATE ȘI LIBERTATE”, „VREM DEMOCRAȚIE”, „VREM ULEI ȘI ZAHĂR” și altele, în enunțuri mai dezvoltate, subliniind situația dezastruoasă a țării și punând pe jar toată floarea în uniformă a județului, responsabilă de asigurarea liniștii și prosperității. După mai bine de o lună de pândă, patrule, filaje, declarații și anchete, dușmanul poporului este prins, în sfârșit, asupra faptei, cu bucata de cretă cu tot. Îl cheamă Mugur Călinescu, are 16 ani și este elev în clasa a XI-a la un liceu de prestigiu din oraș, „A. T. Laurian”. Spre stupefacția milițienilor și a securiștilor, e doar un copil, cam inteligent, ce-i drept, care înțelege cam multe și, în plus, are un curaj ieșit din comun să-și asume o astfel de atitudine pe cont propriu. 

După câteva săptămâni de teroare, de telefoane la și de la centru, de suplimentare a efectivelor din teren și de nopți nedormite, polițiștii și securiștii angrenați în rezolvarea cazului constată cu stupoare că toate acele „inscripții ostile” aparțineau unei singure persoane – copilului din fața lor, care primise în dar de la părinți un radiocasetofon pentru că promovase treapta a doua de liceu, radiocasetofon la care ascultase postul Europa liberă, din emisiunile căruia preluase îndemnurile anticomuniste. Urmează coșmarul interogatoriilor și al declarațiilor, al telefoanelor ascultate, al supravegherii și al rapoartelor către șefii mai mari. În conformitate cu psihologia terorii, practicată consecvent și eficient, profesorii, colegii și prietenii declară ce vor să audă/ citească specialiștii oficiali în probe la dosar, pentru ca ulterior să îl condamne și să îl izoleze pe Mugur Călinescu pentru faptele lui riscante și pentru ceilalți, nu doar pentru el. 

Contrastul dramatic între declarațiile inocente ale adolescentului și rapoartele întocmite în obligatoria limbă de lemn surprinde nefirescul unei lumi în care teama se generalizase într-atât încât nu se mai putea recunoaște adevărul: „Era într-adevăr singur. Singurul copil din Botoșani care înălțase privirea și văzuse hainele regelui.”

După luni de adunat probele incriminante, aparatnicii trec la măsura următoare: „influențarea pozitivă”, menită să-l readucă pe Mugur Călinescu pe drumul cel bun al marelui crez comunist. Desigur, tânărul își ia angajamentul că nu va mai repeta „crima” politică, mai ales că nu doar viața lui, ci și a mamei și a rudelor apropiate vor fi afectate iremediabil. În 1985, la 20 de ani, se stinge din cauza unei leucemii galopante, afecțiune la a cărei apariție a contribuit cu siguranță stresul cauzat de hărțuirea milițienească și de ostracizarea socială, dacă nu și cafelele administrate constant la interogatorii. Declarațiile de după Revoluție ale unor ofițeri direct implicați în anchetă, conștiințele împăcate ale acestora, ba chiar onorabilitatea lor profesională și socială completează un tablou sumbru al unei Românii în care abuzurile sunt augmentate de uitare.

Marius Oprea dovedește încă o dată nu doar profesionalismul unui istoric ce verifică toate documentele cu atenție, mai ales când acestea provin din uriașul depozit al Securității, ci și talentul și forța de a reînvia lumi, calități ale unui scriitor conștient de valoarea cathartică a poveștii. O poveste adevărată care să trezească un popor pe alocuri adormit.

Un spectacol de teatru și un film în memoria unui adolescent

„Tipografic majuscul” e o determinare atributivă din raportul colonelului de Securitate cu privire la „însemnările dușmănoase”: „Scris tipografic majuscul.” Gianina Cărbunariu va folosi ca titlu pentru un spectacol de teatru din 2013 de la Teatrul Odeon această sintagmă de proces-verbal, titlul preluându-l apoi și Radu Jude pentru pelicula sa. Aflând despre povestea din păcate prea adevărată din cartea lui Marius Oprea, regizoarea s-a documentat și pe cont propriu, verificând dosarele din arhiva CNSAS și descoperind în declarațiile adolescentului curajul purității sufletești. Interesant este că, în viziunea Gianinei Cărbunariu, cazul lui Mugur Călinescu nu este doar despre  atunci, despre o istorie recentă traumatizantă, ci și despre acum, despre puterea ale cărei mecanisme de represiune nu se mai resimt concret dar ale cărei efecte mentalitare se estompează greu. Materialul video oferă spectatorului câteva insight-uri sugestive în marea istorie contrafăcută din arhivele Securității. Colajul de fraze, remixul, alternanța și suprapunerea mișcării scenice cu proiecțiile video surprind nu doar dinamica debusolantă a istoriei, ci și destrămarea fatală a unei vieți. Dacă specialiștii grafologi ai Securității au bâjbâit destul în a identifica un portret al elementului reacționar, ajungând la concluzii destul de diferite față de realitate, proiecțiile cu fragmente din dosare din punerea în scenă a Gianinei Cărbunariu îl fac pe spectator un hermeneut conjunctural, care poate constata amestecul deconcertant de candoare și curaj din mesajele mobilizatoare și din declarațiile tânărului.

         Ulterior, Radu Jude, preocupat la rândul lui de experiment și inovare artistică, dar și de conjuncția obligatorie a filmului cu socialul (după cum s-a putut vedea în filme ca Țara moartă sau Îmi e indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari), mută subiectul spectacolului teatral pe o peliculă, folosind și mijloace tehnice conexe. Prezența fragmentelor din  documentarele TV din anii ceaușismului (așa cum procedase și Andrei Ujică în Videogramele unei revoluții sau în Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu), documentare promovând fericirea obligatorie și ceremonială, contrastează cinic cu povestea protagonistului care va plăti enorm pentru libertatea de a-și exprima opiniile. Finalul rămâne deschis, ca și dosarul politic al lui Mugur Călinescu. Ca și multe alte dosare, inclusiv de după 1989.

Șansele filmului de a ajunge la un public mai larg decât cel al spectatorilor de teatru și chiar decât  al cititorilor cărții lui Marius Oprea ar putea fi și un prilej de echilibru moral pentru societatea românească. 

Ilustrație realizată de Dan Perjovschi

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *