„D-ale carnavalului” – căluşei cu oameni vii

Astăzi nimeni nu se mai odihneşte, cu toţii muncim ca într-o transă a unui hei-rup a cărui singură raţiune e anestezierea simţurilor prin epuizare. Nu mai sperăm. Pentru că ne e frică de încă o dezamăgire. Suntem resemnaţi şi eficienţi. Așa că fugim, şi ne ambiţionăm, și credem că suntem pe drumul spre succes. Dar habar nu avem că, de fapt, pământul de sub picioarele noastre, încinse de atâta grabă, rămâne mereu acelaşi, iar goana de zi cu zi ne minte doar cu un finish spectaculos.

Acest haos al vriei de a fi pare tema principală a spectacolului D-ale carnavalului de I. L. Caragiale, montat de Alexandru Dabija la Sala Studio a Teatrului Naţional din Bucureşti. Spectacolul are coerenţă în expresie şi formă, e bine legat; fiecare element e gândit să se potrivească în angrenajul acestei maşini infernale a unor stări paroxistice care se perindă în caruselul fără cai pictaţi şi trăsuri frumos decorate; oamenii sunt căluşeii de bâlci ai vieţilor mici, pe care le consumă pe gratis între furii şi patimi. Atmosfera creată pe scenă are ceva din ritmul uşor recognoscibil dat de timpul mereu insuficient.

Tot acest fast forward e acordat la capacitatea de concentrare redusă a publicului obişnuit cu rezolvări instant. Răbdarea ni s-a pulverizat ca într-o schizofrenie declanşată de stimuli luminoşi ori sonori ce te conving să îţi verifici ecranul cel negru din buzunar nu mai târziu de o dată la trei minute. Aşadar, un spectacol de teatru clasic cu o durată de o oră şi treizeci şi cinci de minute, dens şi ritmat, e cea mai bună alegere pentru a spera la atenţia spectatorilor. Astfel, turnanta aproape că nu stă pe loc, decorul se învârte neobosit, iar personajele intră şi ies continuu, lăsând impresia că sunt de trei sau patru ori mai multe decât o arată distribuţia. Şi funcţionează bine, până la un punct, acest univers brambura. Iar punctul diferă pentru fiecare spectator în parte. Depinde, poate, de sănătatea urechii interne a fiecăruia în parte. Dacă otolitele responsabile de echilibru sunt la locul lor, atunci pleci pe picioarele tale acasă. Dacă, însă, suferi de vertij, ai toate şansele să ameţeşti şi să te învârţi şi tu în scaun odată cu toată construcţia de pe scenă. Devine greu de urmărit povestea care, arhicunoscută aşa cum desigur e, nu trebuie să se transforme într-un pretext pentru performanţa tehnică, demnă de toate aplauzele, a unei întregi distribuţii de a se sincroniza cu mobilele care vin şi tot revin în buclă, transformându-se în obstacole scenice.

Opţiunea de a conduce jocul actoricesc în zona gagurilor din filmele mute combinate cu intensitatea eroilor din tragediile antice e un mix ce funcţionează doar în parte. Acolo unde actorul nu a dorit să demonstreze nimic, ci să umple şi cu gând, nu doar cu volum şi stări necontrolate, forma supradimensionată primită ca temă, e loc pentru performanţă – Gavril Pătru (Nae Girimea) e cel mai bine conţinut dintre toţi, are o forţă ce nu pare lăsată la întâmplare, a cărei intensitate o controlează cu efect comic. Şi Ionuţ Toader (Iordache) combină fericit debitul verbal bine articulat tehnic şi un ludic autentic, pliat perfect pe universul caragialesc. Natalia Călin (Didina) îşi păstrează mintea limpede şi calmul în vria din jurul ei; fără ostentaţii, fără să epateze, cu o cumpătare care nu conduce către o performanţă revelatorie, dar o ţine şi departe de posibile derapaje crispante. Mihai Calotă (Ipistat 1) şi Ciprian Nicula (Ipistat 2) par dublurile aceluaşi personaj şi aduc aminte de un Dick Dastardly scos din benzile desenate în lumea reală şi ridicat la pătrat, iar Rodica Ionescu (Chelner, O mască) reuşeşte într-un rol aproape mut să transmită atitudinea amuzat-distanţată a acestui observator actant al lumii care se învârte până la leşin.

În zona caricaturii, Claudiu Bleonţ (Crăcănel) stoarce toate clişeele pe care am obosit să le ştim despre Chaplin şi le îngroaşă inepuizabil. Nu precupeţeşte niciun efort în a friza grotescul fantoşei pe care în mod deliberat o aduce în scenă şi recurge la toate trucurile de manual de care face abuz. Ne arată, aproape previzibil, de mai multe ori chiar, jumătate din posteriorul pe care ne-a obişnuit să şi-l dezvăluie şi croncăne plictisitor de des până când epuizează tot comicul dintr-o glumiţă nu dintre cele mai izbutite. Mihai Munteniţă (Catindatul) depune tot efortul pentru a fi plăcut, e corect şi conștiincios, dar nu trece nici el pragul formei umplută pe jumătate. Emilian Oprea (Pampon) e distribuit în contre-emploi parcă pentru a-şi demonstra că îşi poate diversifica paleta interpretativă şi depune tot efortul pentru a ne convinge şi a se convinge. Reuşeşte doar diversificarea tonurilor de roşu de pe faţă, gât şi piept în încordarea continuă, vorbirea contrafăcută şi artificială şi expresia ce depăşeşte cu mult conţinutul pe care îl adună pentru personajul său. Irina Movilă (Miţa) îşi construieşte rolul cu toate datele pentru a fi o foarte potrivită Antigona ori Clitemnestra. Tot arsenalul încleştărilor interioare ale eroinelor tragice stau ghem în această ploieşteancă ce ne amenință foarte credibil la buza scenei. Intensitatea îi scapă din când în când de sub control, iar gândul nu e cel mai limpede, însă impactul de efect funcţionează în ansamblul acestei vrii voite.

D-ale carnavalului, în regia lui Alexandru Dabija la TNB, e un spectacol care te ameţeşte şi te violentează la propriu. Turnanta îţi învârte continuu perspectiva, iar personajele nu se ceartă între ele, ci pe tine în sală. E o experienţă atipică, nu neapărat neplăcută, nu neapărat izbutită. Oglinda scenei ne arată încă şi mai deformaţi, şi mai strâmbi decât am devenit.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Gabriel Florin Macsim

Cineva va muri

Gabriel Florin Macsim este buzoian și profesor de matematică. Ba chiar doctorand. Și muzician. E o groază de lucruri. Însă cel mai important e faptul

Print
Anastasia Fuioagă

Radu Vancu – Răul

Upon the instruments of death/ The sunlight brightly gleams. (King Crimson – Epitaph) Răul, jurnalul lui Radu Vancu apărut vara aceasta la editura Humanitas, are

Print
Ana-Maria Roșca

Când nedreptatea îi este stavilă morții

În pofida titlului care și-ar putea purta cititorii cu gândul la vechiul mit al jertfei pentru creație, romanul Înger de piatră devine cu ușurință o

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *