Filmul surpriză din cadrul TIFF21 a fost MMXX, în regia lui Cristi Puiu. Cu toate că, firește, „dezvăluirea” a venit chiar în pragul avanpremierei, filmul a umplut sălile Clujului, a adunat publicul de festival, profesioniștii, pasionații, cinefilii nomazi, ba chiar și o categorie (destul de mare) de public fără pretenții când vine vorba de consumul de cinema. Și e adevărat, MMXX are într‑adevăr puterea să adune toate categoriile de public în sală, vorbește pentru o masă care le include pe toate, dar se și separă pe hărțile noastre mentale după căutarea pe care o exersam în momentul în care am intrat să îl vedem.
Ajuns acum în premieră la București și în țară, mi l‑am reactualizat și eu, poate cu același ochi de cinefil nomad, și de data asta mai puțin de „public fără pretenții”. Dar simt să explic la ce mă refer cu treaba asta: există o bucurie aparte în cinema (in extenso în cinema verite) care nu e dictată nici de conținut, nici de formă, ci de o caracteristică intrinsecă a spectatorului care îl ghidează spre un film la un moment dat, de care se poate bucura neîngrădit tocmai prin lipsa acelor pretenții.
Sunt oameni pentru care e important cine a semnat regia și alții pentru care nici măcar nu contează aspectul ăsta, ce‑i drept, mai rar, sau doar mai greu de observat. Personal, regia a avut aici un impact didactic, m‑am simțit în mijlocul unui exercițiu de recunoaștere; dacă aș fi avut de ghicit la finalul filmului văzut „în orb”, aș fi zis că e Cristi Puiu fără urmă de îndoială. Pentru că filmul vine cu o faux‑dinamică observațională care trece înspre filosofie și abstracțiune, se prezintă și cu tenta unui eseu ideologic implicit, ghidat de câteva „tertipuri” centrale, sau veritabile semnături scenografice funcționale, care îl preocupă pe regizor și care l‑au individualizat ca stil de‑a lungul timpului, pe care le reiterează și acum, de pildă zonele gri, mundane, ale realității, filmatul din centrul spațiilor alese, apetența pentru organizarea spațiilor interioare, care au – la nivel estetic – rol anticipativ pentru haosul interacțiunilor umane (vezi Sieranevada, 2016), sau chiar elongația asta temporală aproape paroxistică, conjugată cu elementele unui minimalism al detaliilor și interacțiunilor futile, care „urlă” după necesitatea unei intervenții exterioare. Dar intervenția exterioară nu se mai întâmplă niciodată, după cum a și fost gândită, iar asta devine motorul unei tensiuni uriașe a la Cristi Puiu și, poate, elementul canonic al filmelor sale.
MMXX este un film‑prototip antropocen care experimentează limitele fragile ale plictiselii și redundanței și le împinge extrem, aparent fără considerație pentru publicul său. Însă dacă ne raliem în filosofia mai mare a tuturor lucrurilor, filmul de față se grefează pe situații comune, dar care nu ne interesează, pentru că nu sunt ale noastre. De parcă există o supra‑conștiință a caracterului greu, apăsător, prin exagerarea căreia filmul experimentează și un alt tip de visceralitate. Dacă filmul MMXX s‑ar putea uita la publicul lui, ar vedea tot MMXX, dar oglindirea asta perfectă nu se întâmplă accindental, sau – dacă da – atunci e genial. Cred, totuși, că e un efect scontat, după felul în care filmul însuși se autodeclamă.
Pentru mine, MMXX e un crochiu din 4 viniete alăturate fără contopire (poate doar primele două, în baza contextului recognoscibil din ambele perspective alese), care vrea să se întindă să acopere întreaga plajă a pandemiei, reliefată în 4 situații care mențin un lo‑fi organic. Filmul se răsucește în mintea mea și se transformă repede într‑un podcast, apare căscatul, apare întrebarea de ce nu e un podcast? Pentru că stau față în față cu un ecran pe care oamenii au o plăcere deosebită și nătângă să vorbească despre ei, dar despre nimic despre ei de fapt, fără să se asculte unul pe altul. Un mediu în care singura răbdare vine din calcularea momentului în care să‑l întrerupi pe celălalt, ca să reiei lucrurile care te preocupă pe tine. Și, cu toate lucrurile astea interiorizate la maximum, mă uit la MMXX cu nerv, îmi dau seama că nu asta e cheia, așa că îmi mut atenția de pe logoreea insuportabilă (foarte bine făcută, ce‑i drept, pentru ce‑și propune) pe spațiu. Îmi dau seama – după ce renunț la orice speranță și așteptare, sau pur și simplu la orice așteptare a unui twist (supra)realist care să facă metronomul conversațional să se oprească – că niciodată elefantul despre care se vorbește nu va fi în cameră. Aș putea să închid ochii și să merg unde mă invită ei, să văd tot ce mă invită ei să văd. Dar nu o fac, pentru că e un motiv pentru care ne uităm la filme cu ochii deschiși. Apoi îmi mut, forțat, atenția pe medii, pe spațiile alese. Și nu mi se mai par simple happeninguri, mi se pare – dimpotrivă – că au fost construite ca atare pentru a fi, la un moment dat, văzute și apreciate.
Ne depărtăm puțin de zona clasică de film românesc cu apartamente întunecate, pentru că acum minimalismul e îngroșat în discuții, drept pentru care primele două tablouri au o conformație scenografică stil Ikea, pe o schemă de culori a la Almodovar, culori aprinse, mobile ordonate ușor nefiresc, aproape perfect, cu siguranță perfect de privit, într‑o estetică mai degrabă a vestului decât autohtonă. Al treilea tablou, cel cu discuția din salonul navy blue de spital vine și cu un plus de simetrie a corpurilor, peste toate astea (și, poate, cu discuția cea mai interesantă dintre toate, și nu degeaba, doar vorbim despre bârfă, la urma urmei), simetrie care mă trimite cumva către direcția filmelor nordice sau, oricum, în ceva din răceala abordării de acolo, cum e, de pildă Ellos eatnu – La elva leve/Let the river flow (2023). Însă tabloul final ne aduce înapoi la autohton, să nu uităm de unde am plecat, într‑o estetică a unui „Oameni de treabă” cu mult mai mult gravitas, sau în poziția de a urmări un joc de good cop, bad cop la sat, în care dinamica discursului se schimbă cel mai drastic de până atunci.
MMXX devine, ușor‑ușor, epitoma unui film mai mult scris, platitudinal. Se simte condeiul, atenția pentru detalii ușor nenaturale, apetența pentru jocuri de cuvinte inserate în situații clișeu, glumele par – uneori – scrise sau jucate în cheia asta, cel puțin. Și astea sunt elemente care se vor a fi subtile și care pot funcționa până la un anumit punct. Subtilitatea lor e anihilată însă, imediat după punctul acela, fără niciun fel de convergență cu mesajul pe care filmul își dorește să îl transmită: vedem scriitura (sau cel puțin mie mi se pare evidentă), ne cramponăm în ea, pentru că ne și scoate (neobișnuit) din nomenclatorul redundanței paroxistice ai cărei subiecți de experiment suntem.
E lesne de remarcat că în MMXX nu există dinamism, iar joaca asta cu staticul în câteva forme canonice, uneori condimentată pur estetic cu planul‑secvență, pentru varietate și aperçu tehnic, mai degrabă, nu spune povestea în locul poveștii. De asta mi s‑a părut necesară (și totuși incompatibilă, incongruentă, paradoxală) ruptura narativă de ritm din cel de‑al patrulea tablou (și ultimul): se demarează căutările unui grup de proxeneți, condus de Moș Crăciun, aka Santa Claus (iată un alt moment șugubăț de vizibilitate a condeiului din spate, care aduce – și aici – un comic facil, de consum, care are vocația de a deschide calea către și o altă categorie de public). E un power move șocant în structura aleasă a vinietelor filmului.
Demersul MMXX pare a fi un capriciu căruia i s‑a grefat scop și deznodământ, pentru că avem o desfășurare tehnică de forțe: regizorale, scenografice, textuale, care pot transforma 4 tablouri într‑un produs unitar. Rămâne de văzut pentru care categorie de public o pot face, dar mă aplec asupra ideii că e o vocație cvasi‑universală. La urma urmei, ar fi putut fi marketat ca omnibus de 4 scurtmetraje legate, cu o coerență stilistică, estetică (primele două), tematică (primele trei), cu element surpriză (al patrulea), puse sub semnul regiei recognoscibile ca mecanisme funcționale (toate patru). Dar ce transformă, de fapt, MMXX într‑un film, depărtat de tipicurile colecționarului, sau de omnibus, sau de – în fine – suită de scurtmetraje?
Răspunsul pe scurt ar fi: posibilitatea existentă de a o face, conjugată cu spargerea canoanelor filmului universal, „dintr‑o bucată”, sau cel puțin cu legături mai evidente între viniete (deși, la urma urmei, și Un chien Andalou, de Dali și Bunuel are o construcție pe tablouri, deci se poate). Răspunsul pe lung ține de fapt de voința publicului său de a‑l privi într‑un anume mod. Am zis mai sus că, la o primă vedere, MMXX pare că‑și depreciază publicul, că nu‑l ia în considerare, poate chiar (între noi fie vorba) că își bate joc de el. Am zis apoi, în continuare, că direcția paroxistică de plictiseală, redundanță, platitudine, futilitate, risipă de timp și de energie pe îngurgitarea unor conversații lo‑fi, neinteresante (prin prisma egoismului speciei) e ridicată la rang de artă aici și e declamată observațional, că MMXX ar putea fi un film‑eseu‑experiment, un maraton sportiv, o probă de anduranță asumată, cu o componentă științifică în demers. MMXX obosește, enervează, aduce gânduri uitate înapoi, te forțează să‑ți muți atenția pe fiecare detaliu care ar putea avea potențial dinamic, stă cu tine într‑o letargie constantă, dar și în tensiunea conjugată că s‑ar putea schimba ceva, toate astea nu ca moft, ci studiate, calculate perfect (întocmai cum Jude și‑a calculat expunerea șocantă a spectatorilor la un film porno integral vizionat în preambulul Babardelii cu bucluc). Da, totul poate părea aleatoriu, dar scontează o reacție viscerală, iar asta – dimpotrivă – înseamnă tocmai să‑ți iei în considerare publicul, să‑l cunoști și să îl scoți din zona de confort și, poate cel mai important, nu pentru a culege sau fabrica apreciere, ci pentru a oferi experiență. Un țel extraordinar atins.
