Interviu cu George Șerban, realizat de Mariana Sipoș
George Șerban este inițiatorul și autorul Proclamației de la Timișoara, poate cel mai important document lansat la Timișoara după căderea dictaturii. Proclamația este prezentată publicului pe 11 martie 1990. George Șerban s‑a născut pe 23 iunie 1954 și a murit în 15 ianuarie 1999. A făcut Facultatea la Iași, de Istorie‑Filosofie, secția sociologie‑psihologie, între 1974‑1978. Între 1975 și 1978 este secretar de redacție și redactor‑șef adjunct la revista studențească „Dialog”. În 1978, ajunge la Timișoara, prin repartiție, unde este psiholog la Școala ajutătoare, apoi, din 1978, profesor de liceu de istorie și filosofie. Debutează în literatură cu romanul Somnul, în 1983, masacrat de cenzură; despre acest roman va fi vorba în prima parte a emisiunii transcrise în aceste pagini. Interviul conține și momentul decembrie 1989, de la Timișoara, așa cum l‑a perceput și în care s‑a implicat George Șerban.
Emisiunea „Dreptul la adevăr”, realizată în direct la TVR pe 18 decembrie 1998, cu mai puțin de o lună înainte de moartea lui George Șerban, poate fi considerată un omagiu, nu trebuie să ne ferim de acest cuvânt, un omagiu adus Timișoarei și timișorenilor, dar și un ultim cuvânt, un cuvânt testamentar, al scriitorului George Șerban.
Se întâmpla în urmă cu 33 de ani. Într‑o duminică. Una din acele duminici de la începutul anului 1990, când cei care ne lămuriserăm repede ce fel de democrație „originală” voia Ion Iliescu în locul regimului comunist, eram, fie protestând în piețe publice, fie în fața televizoarelor, așteptând să se mai întâmple încă o dată o minune și Ion Iliescu să „pice”. Și atunci a apărut el pe micul ecran, în balconul Operei de la Timișoara, înconjurat de prieteni și susținători, și, în fața unei mulțimi impresionante, cum nu se mai văzuse de la căderea lui Ceaușescu, a început să citească, pe un ton calm, dar hotărât, textul care a intrat în istorie cu numele de Proclamația de la Timișoara. Am strigat, surprinsă și bucuroasă: „Veniți! E George la televizor”. Și din camerele în care erau, au venit rapid ceilalți doi membri ai familiei mele și ne‑am așezat în fața televizorului, parcă nevenindu‑ne să credem ce vedeam și auzeam. Cu trei ani înainte, George venise în vizită la noi să ne aducă un exemplar al romanului său recent apărut: Turnirul.
Îl cunoscusem în toamna anului 1986, la Timișoara, la un fel de cenaclu de proză sau un fel de club al gândirii libere, unde fusesem invitată împreună cu prozatorul Mihai Sin. Cenaclul era condus de Ion Nicolae Anghel (amintit în interviul care urmează), dar, am înțeles eu, spiritul tutelar era Livius Ciocârlie. Era o comunitate de oameni inteligenți, pasionați de literatură, la ale cărei întâlniri participau nu doar scriitori, ci și ingineri, medici, profesori nu doar de literatură, ci și de matematică, de exemplu. O lume atât de frumoasă încât, în cenușiul anilor ’80, părea ceva subversiv. Poate chiar era! Printre tinerii de acolo se afla și George Șerban. L‑am cunoscut mai bine, seara, când am fost invitați acasă la scriitoarea Alexandra Indrieș, pe numele real Gloria Barna. Aveam să aflu că, în 1956, fusese arestată și făcuse închisoare pentru participarea la protestele studențești de solidarizare cu revolta din Ungaria. Nu era greu de observat că era un fel de mentor al tânărului George Șerban. Nu m‑am mirat când, în 1996, l‑am reîntâlnit parlamentar din partea PNȚCD, fără să uit însă că era, înainte de toate, scriitor. A murit la 45 de ani. Convorbirea care urmează, este – după știința mea – singura participare a lui George Șerban la o emisiune a televiziunii publice. M‑aș bucura să se descopere în vreo arhivă fie și alte numai trei minute cu George Șerban invitat la vreo dezbatere tv.
Înregistrarea video a mitingului din 11 martie 1990 se găsește pe pagina Europei Libere. Din textul integral al Proclamației conceput de George Șerban și promovat de scriitorii Vasile Popovici și Daniel Vighi, depus azi la Muzeul Banatului, aleg ca motto doar câteva rânduri din Punctul 8, care justifică perfect supratitlul rubricii mele:
„Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească.”
Dacă Proclamația de la Timișoara nu a putut fi aplicată ca program al societății civile, ajuns în Parlament, în 1996, George Șerban s‑a iluzionat că va putea impune Legea Lustrației. Proiectul său legislativ, în care era aplicat Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, a fost definitivat în ultimele sale zile de viață. Și a murit odată cu el.
„Adevărul nu trebuie rostit și nici răstit, el trebuie făptuit”. Așa spune un personaj al cărții Somnul, un roman semnat de scriitorul George Șerban, care este invitatul nostru în această emisiune. Este invitatul nostru și pentru că vom vorbi despre adevărul înfăptuit în urmă cu nouă ani la Timișoara. Dar până atunci aș vrea să vorbim despre adevărurile cuprinse în această carte, un roman a cărui primă ediție, de care vă deziceți, a apărut cu mult timp în urmă, în 1983, la Editura Facla din Timișoara. Ați reluat romanul după revoluție și nu mai re‑ cunoașteți ediția din anul 1983, spuneți chiar pe pagina de gardă. Cred că este primul caz în literatura română când se întâmplă acest lucru. De ce ați simțit nevoia să vă delimitați de acest roman, de acel roman?
Pentru că acel roman nu mă reprezintă, a fost construit în așa fel încât să poată trece de vămile cenzurii din acea vreme; nu a reușit să treacă de acele vămi decât ciopârțit și am explicat aici, în avertismentul de la roman, de ce nu consideram că mă recunoaște, că mă reprezintă acel roman. Și, de aceea, am hotărât să îi dau adevărata față a romanului. Închipuiți‑vă, să știi că în bibliotecile oamenilor se află un roman care conține tăieturi, care conține lucruri spuse pe jumătate, pentru ca să poată trece de cenzură. Altfel spus, e vorba de cenzura și autocenzura care funcționau în 1983 când a apărut romanul. De aceea, este poate o decizie în raport cu mine însumi, cu romanul Somnul și cred că, în același timp, este și o provocare la adresa colegilor mei de scris. Pentru că eu, de pildă, nu consider că este normal că romane importante, romane bune, îndeosebi romane, create și publicate înainte de 1989, care știm sigur că au fost măcelărite de cenzură sau împuținate de autocenzură, rămân în biblioteci și rămân să reprezinte activitatea literară a respectivului autor pentru tot restul vieții și pentru viața sa de acum încolo. Este, în același timp, și o invitație către editori. Eu cred că ar fi bine să se dezbată această problemă.
Ar fi cazul ca autori importanți să decidă care din cărțile lor au dreptul să redevină normale, sănătoase, punându‑se la loc, așa cum am făcut eu, ceea ce a tăiat cenzura, revăzând cu ochii unui om liber ceea ce au scris și ce ar fi vrut să scrie. Editorii să sprijine efectiv republicarea unor cărți importante din perioada jumătății de veac comuniste, de care nici scriitorilor să nu le fie rușine și de care nici nouă, ca oameni de cultură, să nu ne fie rușine să spunem că, iată, în această perioadă, în această jumătate de veac s‑a făcut literatură serioasă, s‑a făcut literatură bună. Pentru că pe mine mă frământă, pentru că eu mă întreb: peste 50 de ani cine va înțelege un roman bun? Și eu mă gândesc chiar la romanele lui Augustin Buzura, la romanele altor scriitori importanți, cine va înțelege de ce nu au spus adevărul până la capăt, un adevăr pe care l‑a aflat eventual cititorul din alte surse? De ce s‑au străduit să‑l ascundă? Și nu va mai înțelege lucrurile acestea.
Deja nu mai înțeleg tinerii de acum multe din opreliștile, ca să le spun așa, cu un termen blând, ale sistemului comunist, mai ales într‑un roman de debut cum era Somnul, romanul dumneavoastră.
Eu am avut șansa unui redactor de carte care m‑a ajutat.
Cine era?
Se numește Ion Anghel. Ion Nicolae Anghel. Acum, este directorul Editurii Amacord și căruia îi mulțumesc și pe această cale, după atâția ani. Îi mulțumesc că atunci, în 1983, s‑a așezat alături de carte și a spus: cartea aceasta trebuie să apară. Cartea aceasta nu poate să apară așa cum este, dar este păcat ca ea să nu apară. Și, dintr‑un cenzor așa cum îl știm noi, cu ochelarii puși după linia partidului, domnul Anghel a devenit un sfătuitor, un prieten, care, cunoscând rigorile, m‑a ajutat să trec prin vămile cenzurii și să fac în așa fel încât cartea să apară. Să nu apară așa cum aș fi dorit eu, dar a apărut și a făcut bucurie cititorilor, pentru că atunci cartea s‑a epuizat și faptul că a fost atacată în suplimentul „Scânteii tineretului”, atacată violent și apoi pusă la index, arată că am reușit să spun adevăruri incomode pentru regimul de atunci și îi mulțumesc și pe această cale domnului Ion Nicolae Anghel, chiar dacă ediția pe care m‑a ajutat să o realizez astăzi nu o mai recunosc din punct de vedere sufletește.
Se ajunge la conștiința libertății când descoperi că ești bolnav incurabil
Să nu uităm că, după 1983, au fost acele procese publice. La emisiunea noastră am prezentat anul trecut o reconstituire a interzicerii romanului lui Anghel Mânăstire. Să nu uităm că Octavian Paler a fost înfierat de, chipurile, muncitori chiar în revista „Contemporanul”, condusă de președintele Uniunii Scriitorilor, atunci. Asemenea cazuri s‑au repetat, cazul cărții dumneavoastră fiind unul dintre ele. Revenim, acum, la personajul cărții. Se întâmplă o dedublare cu el: „La un moment dat, simțeam că el, secătura creată în mine de rânduiala socialistă”, așa spune personajul, pus în fața unei situații limită: află de o boală incurabilă, pe care o ascunde tuturor. El recunoaște că rânduiala socialistă crease în el o secătură. Acum eu vreau să vă întreb, trebuie să vină un moment limită ca omul – care trăia în comunism sau chiar și omul de astăzi – să ajungă să‑și poată da seama de realitatea în care trăiește și să spună lucrurilor pe nume?
Întrebarea este complexă și incită la dezbateri îndelungi și, cred eu, subiectul trebuie aprofundat. Una din temele cărții, poate temă principală, este proba libertății. Personajul meu ajunge la conștiința libertății și a forței de a fi liber în momentul în care descoperă că este bolnav incurabil. Adică, dacă viața nu mai există, libertatea este absolută, parafrazându‑l pe Dostoievski. Ei, bine, romanul este istoria eșuată a unei tentative de libertate, chiar tentativa unui om care nu mai are ce pierde în regimul totalitar, dar este o tentativă eșuată. Rezultatul, finalul, chiar în forma din 1983, sugerat și care cred că a deranjat, ținea de ideea solidarității.
Nu se poate schimba, nu se poate răsturna dictatura – este vorba despre o dictatură – decât prin solidaritate, nu prin acțiuni individuale. Acțiunile disidenților s‑a văzut că au eșuat. Românii suferă de o lipsă de solidaritate. Este o temă importantă și cred că sociologii, istoricii, scriitorii, psihologii ar trebui să se concentreze, să pună în dezbatere publică: de unde această lipsă de solidaritate la poporul român? De ce se naște greu solidaritatea? Ea s‑a născut, s‑a născut în 1989, dar când? După nu știu câte apeluri la solidaritate, venite de la instaurarea comunismului până la sfârșitul lui.
A fost apelul la solidaritate al celor care au rezistat în munți, a fost apelul la solidaritate al studenților din Timișoara în 1956, care s‑au revoltat. A fost apelul la solidaritate al lui Paul Goma, a fost apelul la solidaritate a nenumărați disidenți, apelul de solidaritate al muncitorilor de la Brașov. Și iată, greu, foarte greu, după jumătate de secol aproape, se răspunde unei solicitări la solidaritate. Și evident, când solidaritatea se încheagă, se întâmplă, rezultatul este că în fața ei nu poate sta nimic. Nici dictatorul cel mai puternic din lume nu poate rezista unei națiuni solidare. Or, cartea acuză tocmai această lipsă de solidaritate care devine evidentă prin revoluția eșuată spre libertate a unui personaj care nu mai are ce pierde.
Acesta a fost, poate, mesajul care a deranjat foarte mult. Și aici, într‑adevăr, mergem spre solidaritate. De ce nu există solidaritate? Ne întoarcem în urmă până la Miorița și alte teme fundamentale, eu fiind unul dintre cei care nu agreează Miorița. Poate, în felul acesta, mi‑am trezit antipatii.
Dar nu‑i prima oară, domnule Șerban!
Nu e prima oară și nu sunt singurul care nu agreează Miorița și nu agreează politica de punere în față, de introducere în față în perioada comunistă a Mioriței. Subiect la bacalaureat, subiect la examen, peste tot Miorița și Miorița, care inculca anumite sentimente, și lipsa de solidaritate, și sentimentul fatalismului și așa mai departe. Ei bine, de la Miorița încoace, dacă urmăm istoria poporului român, se întâmplă solidaritate, dar foarte greu. Să nu uitam, despre poporul român, vorbim noi, dar a fost un stat divizat în trei principate, care, de nenumărate ori, s‑au războit între ele. Să nu uităm ce greu s‑a întrupat solidaritatea la români. Dar atâta cât a fost, a fost distrusă în anii ’50. Să ne amintim că distrugerea solidarității a fost un obiectiv al terorii. Cel care se solidariza cu un învinuit primea o pedeapsă mai mare decât cel care făptuise un fapt contrar regimului. În felul acesta, ideea de solidaritate a fost încet, încet, câtă mai era în interio‑ rul poporului român, în dispozițiile sale sufletești, a fost ucisă. Și de aceea cred că, cu greu, s‑a ajuns ca la apelul Timișoarei – Azi în Timișoara, mâine în toată țara! –, care era un apel la solidaritate, să se răspundă. În sfârșit, miraculos, poporul român a răspuns, dar pentru că ajunsese și el, ca popor, într‑o situație‑limită, ca și personajul.
Despre cărțile dumneavoastră, pentru că trebuie să precizez că ați mai publicat un roman, dacă nu mă înșel, în 1987, Turnirul, un roman care pe mine, cel puțin, m‑a încântat într‑atât încât nici nu mai știu cui l‑am dat… L‑am dat atâtor persoane să‑l citească… L‑am căutat acum acasă și nu l‑am găsit, e greu să și găsești o carte într‑o bibliotecă…
… mai ales dacă e un roman de dragoste.
Am devenit incomod odată cu Proclamația de la Timișoara
Cred că ați putea să‑l republicați, nu cred că ar trebui să faceți prea multe modificări, mai ales că este vorba de atmosfera studențească de la Iași, acel Iași care într‑un fel a precedat, într‑un fel, să zicem, Timișoara, prin nemulțumirea studenților din 1987 și chiar prin încercarea de revoltă din decembrie 1989. Aș vrea să spun telespectatorilor că, în afară de scriitor, sunteți și personaj, ca să spun așa, personaj real într‑o carte publicată tot la Timișoara, la Editura Marineasa, de Miodrag Milin: Timișoara revoluției și după. Este o carte de anchetă‑reportaj, în care sunt intervievați foarte mulți participanți la revoluție. Dumneavoastră, Livius Ciocârlie, Ioan Lorin Fortuna, Daniel Vighi, Aurel David Mihuț și foarte mulți, îmi pare rău că nu pot să îi numesc pe toți. Ei bine, spune autorul, Miodrag Milin, că de la dumneavoastră a aflat că revoluția a început înainte de revoluție. Eu știu despre ce este vorba, dar dacă ați vrea să ne spuneți despre seria de articole publicate în forumul studențesc la Timișoara pe vremea când erați lector.
Nu eram lector.
Erați asistent?
Numai asistent. Și nu predam socialismul științific, așa cum susțin unii în presă… Deci, nu am predat niciodată socialism științific și nu am fost lector, evident! Dar nu asta e important, nu acesta este subiectul, știu că nu voi scăpa de aceste acuzații pentru că sunt un personaj incomod și am devenit incomod odată cu Proclamația de la Timișoara. Regret foarte mult că nu cunosc, e prima dată când văd această carte.
Dar vă amintiți că ați stat de vorbă cu domnul Miodrag Milin?
Am stat de vorbă cu domnul Miodrag Milin, care este unul dintre istoricii remarcabili ai Timișoarei, foarte aplicat asupra acestui subiect. El face ceea ce ar fi cel mai important să facă un istoric la ora actuală: să adune documentele; cei de peste 10‑50‑100 de ani au nevoie de aceste documente, iar el le adună ca un istoric. Știu, a început înainte, prin spiritul Timișoarei, poate, acest spirit rebel care este al Timișoarei și este etern. Lumea uită că, în 1956, studenții timișoreni au ieșit în stradă și armata a scos tancurile în Timișoara. Lumea știe foarte puțin. Nu este prima dată când Timișoara se revoltă și…
Iertați‑mă, știu că în Timișoara există chiar un monument care amintește trecătorilor, care au timp să se oprească, ce s‑a întâmplat la Timișoara în 1956.
Timișoara a avut un spirit rebel continuu, fapt ce a făcut să nu fie agreată nici de Gheorghiu‑Dej, nici de Ceaușescu. Nu a fost agreată și, vreme de 50 de ani, toți prim‑secretarii au fost din alte județe, pentru că nu aveau încredere în cei din Banat sau din Timiș. Eu nu sunt din Banat, eu sunt venit în Banat și recunosc lucrul acesta: că m‑am îndrăgostit de Banat și consider că prin Proclamația de la Timișoara mi‑am dat și eu un examen de bănățean.
Orice revoluție are nevoie de un program
Să revenim la decembrie 1989. Știm, ne reamintim imaginile din balconul Operei, erați în piață și, tocmai pentru că studiaserăți înainte fenomenul revoluțiilor, ați cerut să fiți primit acolo. Într‑un fel, Timișoara a precedat ceea ce s‑a întâmplat la București, cu cei indezirabili… nu, n‑avem nevoie, să nu intre la televiziune, să nu intre nu știu unde, unde se redacta nu știu ce text. Ei, în balcon, erau acolo, printre alții, Claudiu Iordache, poetul Ioan Monoran, care nu mai este printre noi, și ați trimis o carte de vizită și vi s‑a spus: nu este nevoie de scriitori…
După romanul Somnul, care a apărut cum a apărut, am fost atacat… Am mai scris un roman, intitulat Iahtul, un roman de 500 de pagini, care avea tot caracter politic. Caracter politic în vremea aceea însemna roman care încearcă să spună adevărul pe diferite căi. Acest roman n‑a putut să apară, întrucât nu s‑a întâmplat ceea ce speram eu: să moară Ceaușescu. Era în 1985, amintiți‑vă, se vorbea de boala lui Ceaușescu. Gorbaciov era la Kremlin, bătea un aer de schimbare în regimul comunist. O perestroikă, un glasnost, ceva, o mică schimbare pentru noi atunci ar fi fost extraordinară. Iar eu m‑am așteptat să moară Ceaușescu, se întâmplă ceva și vine și la noi o perestroikă, un glasnost, și putem să scriem mai mult. Romanul acela n‑a apărut, dar romanul acela este despre revoluție, în general, și pentru scrierea acelui roman m‑am documentat foarte serios, mergând la Revoluția Franceză, în primul rând. Subiectul era, acolo, în carte, deținuții dintr‑o închisoare, împărțiți în girondini și iacobini, care rejoacă la nesfârșit, în disperare, Revoluția Franceză. Și și‑au improvizat o tribună în care ia cuvântul când Danton, când Robespierre, când ceilalți lideri, fiecare s‑a împărțit… obsesia aceasta a revoluției. Eu știam ce se întâmplă într‑o revoluție, care sunt etapele revoluției, și aș fi vrut să vin. Știam că revoluția are nevoie de un program. Erau toate condițiile create: era masa răsculată, era solidaritatea, exista deja o forță conducătoare – Frontul Democrat Român, prima formă de organizare politică, care a apărut în 20 decembrie. Revin, era forța conducătoare, avea nevoie de un program, și am zis: aici ar trebui, pot să ajut, și am mers cu mașina de scris în mână. M‑am dus, și de trei ori am încercat și am trimis cartea de vizită și am scris cu mâna scriitor, dedesubt. Și a treia oară, cineva s‑a întors, un personaj pe care ulterior l‑am mai văzut și a avut o evoluție foarte ciudată, a revenit și mi‑a dat înapoi cartea de vizită. Putea să nu mi‑o mai dea, a zis că nu are nevoie de așa ceva, dar nu din suspiciune vis‑à‑vis de persoana mea, pentru că m‑a întrebat dacă nu cumva am relații, am posibilități, canale de a transmite în Iugoslavia mesaje, referitor la Timișoara. Din păcate, chiar aș fi dorit, dar nu aveam așa ceva. Ulterior, anumiți lideri ai revoluției (cei care se aflau în balcon) m‑au contestat. Eu am martori care m‑au văzut cu mașina în mână. Acum nu contează.
Ce aș fi dorit eu: a fost, ar fi fost să‑i ajut, să ajut și eu ca scriitor, ca om care a studiat revoluțiile, să fac un program al acelei revoluții. Și acel program să și‑l fi asumat Frontul Democrat Român. Eu cred că un asemenea program – cu autoritatea morală a faptului că a apărut înainte de Frontul Salvării Naționale, că a apărut în focul revoluției – ar fi fost, astăzi, al unuia dintre cele mai puternice partide din România. Am fost refuzat și unele dintre ideile pe care eu le aveam în cap s‑au regăsit în Proclamația de la Timișoara.
S‑a întâmplat un lucru cu dumneavoastră. Din 1994 sunteți în PNȚCD, v‑ați înscris în PNȚCD, până atunci ați stat deoparte, sunteți în prezent parlamentar, membru în Comisia pentru Cultură a Camerei Deputaților, și datorită poate și faptului, așa cum spuneam, că sunteți mai puțin mediatizat decât alți parlamentari, pentru că nu știți să vă bateți, e și vina dumneavoastră!, s‑a creat de multe ori o confuzie cu parlamentarul cu același nume al Partidului Democrat, și chiar un ziarist de prestigiu, cum este Mihai Creangă, a putut să facă această confuzie. Nu știu dacă știți, zice: cum chiar autorul Proclamației de la Timișoara să fie acum la Partidul Democrat?
Să treacă la Partidul Democrat?
Asta spune foarte mult despre condiția morală a poporului nostru. Săptămâna următoare, Mihai Creangă a primit atâtea telefoane și chiar o scrisoare, mai multe scrisori, pe cea mai dură dintre ele o publică, ați văzut în suplimentul „Aldine” al „României libere”, un text foarte dur, dar cu atât mai mult este o formă de recunoaștere a greșelii și de a‑și cere scuze. Deci am făcut precizarea aceasta tocmai pentru a spune că unul din cei trei‑patru autori ai Proclamației de la Timișoara, de fapt principalul autor, nu este în PD. Vă rog!
Eu știu că trebuie să spui foarte clar, ca telespectatorii să o rețină. Deci există doi deputați cu același nume: George Șerban. Eu sunt George Șerban de la PNȚCD, și de la Timișoara, și există George Șerban de la Partidul Democrat, PD, deputat de Brăila. Mulțumesc mult pentru acest prilej!
Eu vreau să precizez lucrul acesta tocmai pentru că sunteți autorul acelei Proclamații de la Timișoara, care a stat la baza Alianței Civice. Ce s‑a întâmplat atunci e o poveste foarte interesantă, mi‑a povestit‑o un alt autor, Vasile Popovici, apare într‑un interviu cu el, în revista „Epoca” din 1991. A apărut Proclamația de la Timișoara, știm impactul pe care l‑a avut, puțini oameni știu ce demersuri a făcut puterea de atunci, provizorie, pentru a vă determina să renunțați. Țin minte că domnul președinte Ion Iliescu a apărut pe postul național și a spus: îi cunosc pe băieții de la Timișoara, sunt niște veleitari, dacă vă amintiți termenul respectiv. Înainte să vă numească așa a încercat să stea de vorbă, fiindcă, totuși, era nevoie de dialog în perioada aceea, nu?
Doamna Sipoș, am venit la o emisiune de literatură…
Istorie culturală, nu?
Nu, nu regret ce se întâmplă. De altfel, sunt un om marcat, orice s‑ar discuta despre activitatea mea, chiar cea din trecut, tot la prezent se ajunge și tot la politică, inevitabil. Așa se întâmplă peste tot, lumea fiind foarte interesată de ceea ce se întâmplă. Important e că m‑ați invitat la o emisiune despre literatură, despre cultură, pentru ca telespectatorii să mai afle și despre scriitorul George Șerban.
Exact. Și ce a trăit, pentru că probabil când președintele Iliescu v‑a numit veleitar s‑a referit la faptul că erați scriitor, că în altceva în ce erați veleitar? Sau Daniel Vighi…
Deci eu sunt absolvent de sociologie‑psihologie, măcar la probleme sociologice și psihologice m‑aș pricepe și în politică e nevoie de așa ceva. Și, evident, scriitor, ziarist.
A existat dialog cu scriitorii după lansarea Proclamației de la Timișoara?
Domnul Iliescu a mai spus multe lucruri, doamna Sipoș. Domnul Iliescu a lansat așa, sintagme: este lectorul de marxism, care, v‑am spus mai devreme, nu este adevărată și care a fost preluată și este păstrată și de care cu siguranță nu voi scăpa până mor. Pentru că sunt oameni care, oricât de mult ai argumenta, ei nu vor renunța la ea pentru că n‑au altceva. Dacă mi‑ar găsi un alt mod de a mă discredita, poate că ar renunța.
Am avut două întâlniri cu domnul Iliescu, și una a fost, dacă țin eu bine minte, în 18 martie, la o săptămână de la lansarea Proclamației, pe 11 martie, și în care a încercat să discute, cu multă amabilitate, pentru că acest lucru nu putem să nu i‑l recunoaștem. Și am mai avut încă o discuție, la sfârșitul lunii aprilie, deci două discuții, în total vreo 6 ore, deci a încercat să discute cu noi. Acum ar fi subiectul foarte interesant, e chiar subiect de istorie deja, dar permiteți‑mi să‑l rezerv…
Pentru o carte!
… pentru o carte. În care aș vrea să scriu și eu, cum scriu alții, foarte devreme și prea devreme, cred eu, despre evenimentele din 1990, și hai să zicem până unde poate fiecare să scrie. Vreau să subliniez lucrul acesta: mă deranjează faptul că mulți dintre cei care au fost în focul mișcărilor politice, nu, nu contest ceea ce scriu cei care au participat la revoluție despre revoluție, ceea ce face Miodrag Milin este extraordinar, este nemaipomenit, el fiind istoric, având instrumentele istoricului, este foarte necesar. Dar cei care au avut o anumită evoluție prin viața politică se și grăbesc să scrie despre colegii lor, imediat, la 2‑3 ani, și să povestească lucruri care poate, uneori, nu au nici o importanță la ora actuală. Și aceste cărți se vând pentru că au subiecte de scandal în ele.
Sunt un pic nelămurită. Când anul trecut, domnul Emil Constantinescu a spus că nu mai e de actualitate Proclamația de la Timișoara, ați fost primul care ați protestat. Vă rog să restabiliți adevărul.
Nu, nu a spus așa. Domnul președinte Constantinescu a spus că respectă Proclamația, a respectat‑o și o respectă în continuare. Domnul președinte Constantinescu și‑a exprimat doar îndoiala că punctul 8 al Proclamației ar mai trebui îndeplinit în forma pe care o solicita Proclamația. Deci, numai despre punctul 8 și dacă ar mai fi util. El, bazându‑se atunci pe sentimentul că s‑a preluat totuși puterea în România, a zis că, poate, lustrația se poate întâmpla prin exercițiul puterii. Au trecut 2 ani și domnul președinte și‑a schimbat opinia, vă asigur.
Nu numai că și‑a schimbat‑o, dar înțeleg că a recunoscut Proclamația prin stabilirea unei zile de recunoaștere a luptei împotriva dictaturii, legată de Timișoara.
Este inițiativa mea legislativă, prin care 16 decembrie a fost proclamată, de către Parlament, Ziua solidarității naționale împotriva dictaturii. Vă mulțumesc că ați reținut lucrul acesta. Deci, este foarte important, pentru că ne întoarcem iarăși la subiect, rotunjim discuția noastră pentru că 16 decembrie este ziua când s‑a cerut țării solidaritate de către timișoreni și țara a răspuns solidarității sale.
Revin și la subiectul romanului meu. Este ieșirea din acest cerc vicios al dorinței de luptă și al sentimentului inutilității luptei pricinuit de absența solidarității. S‑a întâmplat și, de aceea, trebuie, de acum încolo, în fiecare an, poporul român să‑și aducă aminte că a fost solidar și să învețe din experiența acelor zile din decembrie 1989 că stă în puterea lui să se unească, să devină solidar și să depășească orice limită. În același timp, această zi trebuie să fie o spaimă pentru cei care visează la dictatură. Să se teamă de ziua aceasta cei care au visuri dictatoriale în România. De aceea, am dorit ca legea să treacă prin Parlament, fiind proclamată chiar de către Parlament și nu de guvern sau de o altă instituție, deci nu va putea fi înlocuită, fiind o decizie a Parlamentului. Greu pentru un dictator să convingă un parlament să înlocuiască o zi care este împotriva dictaturii
As vrea să terminăm aici. Doar atât să‑mi răspundeți: credeți că solidaritatea mai este posibilă?
Eu cred că solidaritatea mai este posibilă și eu cred că ține de intelectualitate, ține de scriitori, de jurnaliști, de televiziuni, de posturi de radio, de toți cei care pot să aducă în opinia publică această dezbatere despre solidaritate la români. În felul acesta, încet‑încet, poate cu o dezbatere foarte serioasă, îndelungată, vom ajunge să fim solidari, nu numai când ne este foarte greu, când avem cuțitul la os, când nu se mai poate, ci și atunci când chiar o ducem bine. Să nu mai depindă solidaritatea de prezența cuțitului lângă os.
George Șerban despre Proclamația de la Timișoara
Spre sfârșitul lunii ianuarie 1990, devenise evident pentru partea activă și conștientă a societății, cea care înfăptuise răsturnarea clanului Ceaușescu riscându‑și viața în stradă, că în după‑amiaza zilei de 22 decembrie Frontul Salvării Naționale (FSN) nu desăvârșise Revoluția, ci săvârșise o veritabilă contrarevoluție. Prin diversiuni, dezinformări, violențe, campanii de calomniere la adresa partidelor nou înființate sau reînființate, România era dirijată spre neocomunism. […]
A doua incursiune a minerilor în București (17‑18 februarie 1990) a fost picătura care a umplut paharul. În 22 februarie, Societatea „Timișoara” a inițiat un miting de protest, la care am propus redactarea unei Proclamații a Timișoarei către țară. Ideea a fost primită cu aclamații. […] În două zile (o sâmbătă și o duminică, 24‑25 februarie), textul a fost gata. Îl visasem încă din seara zilei de 20 decembrie 1989. N‑am avut altă grijă decât să pun în cuvinte voința de atunci și de apoi a timișorenilor. În 27 februarie am citit textul în fața membrilor Societății „Timișoara”. A fost cea mai serioasă analiză din câte aveau să mai urmeze până la lansarea Proclamației. […]
„În Proclamația de la Timișoara, noi, inițiatorii ei, am cerut la punctul 8 ca foștii activiști PCR și foștii ofițeri de Securitate să nu candideze în alegeri. Nu am cerut ca ei să fie arestați și judecați pentru vina de a fi colaborat cu clanul Ceaușescu la prăbușirea economică, politică, morală și cul‑ turală a României. Deși sunt culpabili de această fărădelege și ar fi fost drept să dea seamă. […]
Singurul partid care a atacat vehement în presa sa Proclamația de la Timișoara, răstălmăcind‑o și « demascând‐o » în chip stalinist a fost FSN. Nici o altă grupare politică nu s‑a simțit într‑o așa măsură deranjată. Oare de ce? Întrucât acest conglomerat pestriț de personalități comuniste cu merite îndoielnice, aventurieri aduși la suprafață de Revoluție și oameni dezorientați, care nu pot depăși educația îngustă și deformată luată din manualele vechiului regim, toți doresc restabilirea vechii rânduieli (cu o spoială de pluralism) și repunerea în drepturi a celor care până mai ieri ne‑au terorizat. Victoria FSN în alegeri n‑ar însemna decât prelungirea agoniei unuia dintre cele mai represive sisteme sociale din istorie. Sute de milioane de oameni din Estul Europei își arată astăzi lehamitea și ura față de comunism, numai domnul Iliescu, sfidându‑i, afirmă că totalitarismul ar avea și o față « umană » . Chiar toate aceste sute de milioane de oameni sunt proști?”
(fragmente din articole semnate de George Șerban în ziarul „Timișoara” și reproduse în volumul „Nu cedați!”, publicat în memoria lui George Șerban, în 2014, la Editura Waldpress Logos Consulting din Timișoara)
