De Dragobete, parfum românesc

„În vara aceea Ana făcuse cincisprezece ani și băieţii începură să-i dea târcoale. Marin a’ lui Petreuș veni seară de seară, aproape trei săptămâni, să o fluiere la poartă. Se înroșea fata până-n albul ochilor de rușine, dar făcea pe surda, că nu-i plăcea băiatul, și-și vedea de treabă în casă.

Maria nu s-ar fi împotrivit, că de-acum fata era holteie, dar Ana-l lăsă pe flăcău cu buzele drâmboiete și nu ieși nici măcar o dată în povești. Săracu’ venea, fluiera ce fluiera, de săreau pe el și câinele lui Florica și Negru lor, să-l rupă, nu alta. El îi înjura și arunca după ei cu bota cu care venea din capul satului, de unde ședea, da’ câinii îl hârâiau mai rău, nu-l lăsau să-și vadă de fluierat liniștit.

– Du-te tu, fată, și spune-i să se ducă acasă și să nu mai vină dacă nu ţi-i de el, că l-or rupe cânii, îi zicea Maria.

Dar pe Ana o înfunda râsul și nu ieșea. Ce? Ea l-o chemat, să-i poarte grija? Da’ să-i poarte mă-sa!

Când primii fiori ai toamnei începură a îngălbeni pomii, Ana se întristă. Venea vremea să se ducă la Gherla și pe la mijlocul lui brumar își lăsă măicuţa singură și plecă la muncă la oraș.

Maria nu se mai îngrijora de-acum, că fata era descurcăreaţă și avea vorba ca piperul, nu se temea că ar prosti-o vreunu’ pe acolo, așa cum băga mâna în foc Lucreţia că se va întâmpla. Ana nu se mai duse cu aceeași bucurie ca în primul an. Venise frigul, e drept, și nu se mai făcea joc în capul satului, la șură la badea Gheorghe a lu’ Fătu, dar începuseră șezătorile prin sat și fusese și ea la vreo două. Râs, voie bună și jocuri de tineret erau când se întâlneau ele, prietenele, toate cu furcile, pregătite de tors și de povești, ca un cârd de gâște slobode la gură, cu limba ascuţită și ochii clipind umed spre ușă, așteptând flăcăii. Se puneau pe tors și, după o vreme, gazda, lelea care ţinea șezătoarea râdea de ele:

– No, fetelor! Șezătoarea ni-i de-n plin, fete-avem, feciori nu vin.

Dar fetele nu se lăsau și una mai isteață îi întorcea vorba:

– Nu-ţi bate capu’ lele Valerie, să mai treacă un pic, că vin.

Și pofta de vorbă era la fel de mare ca cea de lucru. Fetele erau pregătite, cu râsul după ureche și luau în batjocură pe câte una care se mișca încet, ori avea poalele honioșe ori motroșite. Ferească Sfântu’ pe cine ajungea în gura lor, că nici Someșu’ nu îi spăla rușinea.

Prin sat se ţineau două sau trei șezători deodată și flăcăii se adunau în grupuri, le luau la rând și ajungeau până la urmă pe unde le erau drăguţele ori fetele care le plăceau. Se auzeau fluierând de departe și râzând, gălăgioși ca niște cocoși nealcoși, apoi intrau cu glume și veselie. Fetele torceau de mama focului, ca și cum ultimul lucru pe lume de care ar fi fost ele interesate ar fi fost feciorii. Câte unul fura fusul fetei pe care pusese ochii și ieșea afară. Fata trebuia să se necăjească de ochii lumii și să se ducă după fus, ca să poată lucra. Se rușina și se fâstâcea, dar privirea îi era ca și cărbunii aprinși de bucurie. Ieșea și, acolo, în umbra și taina stelelor, el reușea să-i fure un sărut sau mai multe și să-i șoptească vorbe dulci. Ea intra cu fusul, mai roșie decât ieșise, iar fetele o râdeau și-o împungeau cu vorba. Ea se făcea că-i supărată pe flăcău și zicea cu jumătate de gură că no’, ea n-o vrut, dar ce putea să facă dacă el i-o furat fusul? Cu ce să lucre’? Dar strălucea fericită și lucra cu mai mult spor toată seara, de ziceai că fusul ăla furat știa a se învârti mai bine după ce a fost afară. Iar în ochi purta o taină jucăușă și un început de râs, pe când celelalte deveneau ursuze și fără chef deodată. Da’ poate data viitoare…

Anei îi dădeau târcoale mulţi băieţi, însă ea îi lua în glumă ori tăcea, după cum simţea că-i cazul, însă nu se lăsa atrasă în jocurile lor. Dar, cu toate că își păzea bine fusul, Ispasu reuși să i-l fure într-o seară. Fetele râdeau tare și-o îndemnau să iasă:

– Du-te tu, că nu te mâncă!

Nu-i plăcea băiatu’ nici de rugă, nici de fugă și mai degrabă l-ar fi lăsat să se ducă învârtindu-se, cu fus cu tot. Însă, pentru că nu putea să strice distracţia, ieși până la urmă, dar, când Ispasu, greoi și emoţionat, încercă să o cuprindă în braţe, ea apucă iute fusul, i-l smulse din mână și fugi în casă, râzând tare, lăsându-l prost în lumina unei luni uriașe care părea că ţine și ea cu fata.

Ispasu era feciorul unuia dintre bogotanii satului, iar Lucreţia și Niculae puseseră ochii pe el pentru Ana, să o mărite. Mama băiatului, lelea Victorie, avea o gură cât o șură și de nimeni nu încăpea în sat, atât de scârnavă era. În schimb Ispasu era moale ca o pancovă nedospită…”

(Em Sava, Ana)

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. Ce plăcere mi-a făcut să recitesc rândurile astea. Parcă ieri aș fi terminat minunea ta de roman, o capodoperă literară pe care o recomand cu drag oricărui român. „Ana” e genul acela de carte pe care, după ce o termini de citit, o așezi așa frumos, cu mare grijă în bibliotecă, precum așezi un bebeluș adormit la loc în pătuțul lui. Și apoi o privești duios și te îndepărtezi cu greu de locul unde ai pus-o 🙂