Stephen Gaukroger, profesor de istoria filosofiei și științei la Universitatea Sydney din Australia, ne oferă un studiu al eșecurilor filosofiei occidentale (The Failures of Philosophy. A Historical Essay, Princeton University Press, Princeton and Oxford), pornind de la perioada clasică antică până în secolul al XX-lea, o incursiune în istoria gândirii ce ar putea constitui o paralelă a celebrului Declin al Occidentului, cartea lui Oswald Spengler care anunța acum exact 100 de ani, în 1923, când apăreau ambele volume ale tratatului, prăbușirea iminentă și inevitabilă a culturii și civilizației occidentale.
Investigațiile istorice întreprinse de profesorul Stephen Gaukroger și de Spengler au puncte comune cu o altă carte de răsunet, Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman de Edward Gibbon. Dar cauzele declinului filosofiei occidentale pe care le reliefează profesorul Gaukroger diferă în mare parte de cele descoperite de Gibbon și Spengler în evoluția culturii antice și moderne. Aceste cauze, după cum argumentează autorul, nu sunt exterioare filosofiei, ci sunt intrinseci, sunt praguri de care filosofii s-au împiedicat și în pofida eschivelor și permutațiilor la care au recurs de-a lungul veacurilor, în final, filosofia a cedat în fața progreselor spectaculoase ale științei cu disciplinele sale aferente și a acceptat să le fie asimilată.
Abordarea inedită a profesorului Gaukroger se axează în principal pe influența reflecțiilor lui David Hume asupra limitelor și limitărilor filosofiei, după cum ne dezvăluie în prima pagină a prefeței. Dacă la începutul secolului al XVII-lea, Francis Bacon declara că după o perioadă de intuiții profunde, filosofia a intrat în declin, Kant scria, două secole mai târziu, în prefața la Critica rațiunii pure că „istoria filosofiei nu a fost una de progres continuu, ci mai curând o serie de aserțiuni dogmatice urmate de contestări sceptice”, observă autorul în Introducere, (p. 1). Mai departe, citatul din celebrul genetician Francis Crick este și mai acuzator: „Dacă întrebați în câte cazuri din trecut vreun filosof a rezolvat cu succes o problemă, nu există asemenea cazuri din câte s-ar putea afirma. (p. 2)”.
Înlocuirea modelul antic, primul mare eșec al filosofiei
Stephen Gaukroger examinează eșecurile filosofiei în trei proiecte majore, primul fiind tentativa filosofilor clasici antici, în primul rând Platon și Aristotel, de a oferi un model de viață benefică, înțelepciune și fericire – eudaimonia. „Cea mai pregnantă diferență dintre Aristotel și Platon constă în faptul că Platon credea că esențele lucrurilor, la care se raportează înțelegerea și explicarea acelor lucruri, se află în afara lor, în timp ce pentru Aristotel esențele se află înlăuntrul lor (p. 71)”.
Perioada clasică încheiată odată cu moartea lui Alexandru Macedon (323 î.e.n.) deschide perioada elenistă care se termină cu bătălia navală de la Actium (31 î.e.n.), în care viitorul împărat Augustus îi înfrânge pe Marc-Antoniu și Cleopatra și ocupă Alexandria. Deși Atena a continuat să domine prin Academia platonică și Liceul aristotelic, stoicismul, scepticismul, cinismul și epicurismul au modificat perspectivele asupra vieții, lumii și cunoașterii. Virtuțile clasice – aretē – și inclusiv justiția sunt subordonate de epicurieni plăcerii – hēdonē –, care devine criteriul suprem de selecție al binelui și răului. Realizarea unei vieți eliberate de durere și dedicată păcii lăuntrice nu mai depinde de participarea la viața socială a polisului, ci este o chestiune pur personală și individuală. Dacă la Platon cunoașterea era anamnesis, amintirea lumii perfecte a ideilor, autorul observă că teoria lui Aristotel a avut o concurență remarcabilă din partea școlii epicuriene, care considera că simțurile sunt singura noastră sursă de cunoaștere într-un univers material guvernat de legile fizicii, claritatea senzațiilor noastre fiind singurul criteriu al adevărului, iar modul în care aceste senzații ne afectează fiind singurul criteriu al binelui. Epistemologia școlii epicuriene se regăsește la stoici unde cunoașterea – epistēmē – parcurge o serie strictă de etape pornind de la imaginea senzorială – phantasia – care este mai întâi evaluată prin – synkatathesis – confirmarea impresiei, pentru a deveni apoi credință – doxa, acestea fiind primele două etape și cele mai laxe. Etapa care garantează că un lucru este așa și nu altfel este înțelegerea – katalepsis – care corespunde în esență principiului de veridicitate al lui Aristotel (p.74). Dar înțelegerea nu este stadiul final al epistemologiei stoice. Înțelegerea faptelor dincolo de eroare nu este suficientă, ele trebuie cuprinse într-o corelație sistematică pe care se sprijină explicațiile.
Cunoașterea autentică nu este doar o înțelegere a părților componente, ci a întregului. În consecință, Zenon din Citium, fondatorul școlii stoice, elimină ultimele vestigii transcendentale lăsate de Aristotel și propune un univers organic și coerent dominat de pneuma, fluidul vital, și logos, rațiune. Stephen Gaukroger consideră că epistemologia stoicilor conține grade de stringență și exigență mai elevate decât epistemologia lui Aristotel și chiar decât epistemologia modernă întrucât programul școlii stoice cerea ca orice explicație să reflecte structura holistică interconectată a cosmosului (pp. 74-76).
Pentru școala scepticilor întemeiată de Piron din Elis, cunoașterea este un proces irealizabil, infinit și zadarnic deoarece nu există un criteriu universal al adevărului, informațiile furnizate de cele cinci simțuri sunt contradictorii și supuse schimbărilor fizice, cunoașterea este indirectă și intermediată, percepțiile sunt relative și se influențează reciproc, condițiile experiențelor sunt diferite, toate dovezile sunt circulare și pornesc de la axiome nedovedite. În consecință, școala pironică renunță la eudaimonia și recomandă suspendarea judecății pentru a obține ataraxia, netulburarea, împăcarea cu lumea, contemplarea senină a existenței, apatheia, viața eliberată din lanțurile de întrebări fără sfârșit, departe de talazurile și zvârcolirile emoțiilor și afectelor.
Neoplatonismul întemeiat de Plotin are la bază Absolutul – Unul – complet abstract și inefabil și totodată izvorul întregului univers, la fel ca Ein Sof din Kabala. Cele două ipostaze emanate din Absolut, sufletul – Psyche – și intelectul – Nous – leagă lumea sensibilă de lumea inteligibilă. Plotin a construit astfel puntea care avea să fie folosită de religiile iudaică, creștină și islamică pentru a formula o bază filosofică a celor trei doctrine teologice. Sfântul Augustin a combinat conceptele neoplatonismului și ale filosofiei clasice cu Tora pentru a prezenta creștinismul ca sinteză și culminare ale înțelepciunii greco-romane și iudaice. Acesta a fost primul mare eșec al filosofiei, modelul antic fiind înlocuit de creștinism care a substituit cercetarea logică și rațională cu o formă de contemplare a lumii de dincolo prin contopi rea sufletului în Dumnezeu, iar eudaimonia lui Platon și Aristotel a fost înlocuită cu credința și extazul mistic, filosofia nemaifiind decât un set de unelte subordonate doctrinei teologice.
Teologia creștină, al doilea eșec al filosofiei
După circa un mileniu de dominație creștină absolută consolidată de gândirea Sfântului Augustin, în secolul al XIII-lea are loc o renaștere a aristotelismului în contextul facultăților de artă ale universităților, unde încep să apară contradicții între dogmele bisericești și textele aristotelice predate de magiștri pornind de la comentarii făcute de filosofi arabi precum Averroes.
Astfel, Albertus Magnus, mentorul lui Aquinas, introduce diferențierea dintre adevărurile filosofiei naturale bazate pe percepție senzorială și cele supranaturale ale teologiei bazate pe revelație. Thomas Aquinas de-teologizează metafizica pentru a rezolva probleme doctrinare precum transsubstanțierea și Sfânta Treime.
În mod paradoxal, știința și filosofia aristotelică preluată din manuscrisele arabe pătrund în secolul al XIII-lea în lumea creștină, în timp ce teocrația islamică medievală suprimă cercetările științifice care înfloriseră până atunci. Academia platonică este restabilită la Florența în perioada Renașterii, dar curentul neoplatonic inspirat de Marsilio Ficino și Pico della Mirandola sub patronajul lui Cosimo și Lorenzo de Medici este menționat destul de succint în acest studiu, motivul fiind acela că aristotelismul reintrodus în secolul al XIII-lea stabilise percepția senzorială subordonată rațiunii ca metodă dominantă de cunoaștere a lumii, principiile fiind elaborate de John Locke în Anglia și Descartes – inspirat de subiectivismul lui Montaigne – în Franța, continuate de Condillac, Bonnet, Buffon și Diderot în perioada iluminismului (p.173).
Astfel, teologia creștină a intrat în eclipsă la jumătatea secolului al XVIII-lea sub influența lui Hume în Anglia, a filosofilor-medici în Franța și a unor curente literare în Germania.
Prăbușirea filosofiei trancendentale
A treia și ultima tentativă filosofică eșuată a fost cea a lui Kant și neo-kantienilor de a renunța la metafizica tradițională și de a elabora o filosofie transcendentală, „o teorie a totalității”, care să cuprindă epistemologia, estetica, morala, știința, religia și dreptul. Acest proiect s-a prăbușit mai rapid decât primele două, iar filosofia a devenit o meta-teorie a științei, o umbră palidă a gloriei sale de altă dată, scrie Stephen Gaukroger, în Introducere, (p. 5).
Eșecul unor filosofi a dus la achiziționarea filosofiei de către alte discipline, care s-au dovedit mai bine utilate pentru domeniul respectiv, filosofia fiind o cercetare de ordin secund, o gândire-despre-gândire și nu o cercetare directă și aplicată la unui domeniu concret.
Momentul crucial a fost în secolul al XVII-lea, când a intervenit o schimbare radicală a dihotomiei platonism-aristotelism, accentul a trecut de la metafizică la epistemologie, în speță s-au conturat două curente distincte, empirismul care susține că întreaga cunoaștere provine din senzație și raționalismul care pretinde că în esență cunoașterea derivă din exercițiul rațiunii, constatarea fiind făcută de filosoful neo-kantian-hegelian Kuno Fischer, Introducere, (p. 18). „În secolul al 20-lea, filosofia analitică s-a limitat la rezolvarea unor probleme auto-generate, așa încât motivația s-a prăbușit în propriul ei program, pe măsură ce exercițiul a devenit tot mai distant și arid, alunecând către un tărâm cvasi-platonic“ (Introducere, p. 15).
Concluzia pe care o trage Stephen Gaukroger în ultimele pagini ale cărții este așezată sub semnul unui citat din Nietzsche, „Ce semnificație are știința privită ca un simptom al vieții?… Îndârjirea de a fi atât de științifici despre orice nu este oare un fel de frică și o fugă de pesimism? Un subtil și ultim recurs împotriva adevărului? Iar moral vorbind, un soi de lașitate și falsitate?” (p. 283).
Filosoful englez John Locke credea că „rolul filosofiei este de a curăța gunoiul din fața cunoașterii, dar preocuparea din ultima jumătate de veac a multor filosofi francezi de a căuta formule filosofice originale cu orice preț, cât și modul în care filosofia analitică anglo-saxonă din aceeași perioadă a banalizat problemele pentru a le da o coloratură științifică au avut un efect la fel de nefast și steril” (p. 284).
Impasul actual
Profesorul Gaukroger consideră că începând cu secolul al XIII-lea, când filosofia naturală aristoteliană a devenit singura sursă de cunoaștere a lumii naturale, asocierea filosofiei cu știința a devenit piatra de temelie a sensului modern al filosofiei și în consecință înțelegerea științei a căpătat un impact direct asupra practicării cu succes a filosofiei (p. 284). Dar asta nu înseamnă că filosofia poate să călărească pe spinarea științei întrucât reducerea științei la teorie științifică, restul fiind doar aplicație, nu poate fi satisfăcătoare (pp. 286-287). Spre exemplu, Modelul Standard din fizica particulelor elementare este atât de complex, încât nu poate fi derivat din principiile matematicii și fizicii, iar teoria prevalentă a corzilor presupune un număr atât de mare de universuri, circa 10500, încât se poate suspecta că am ajuns la o perioadă de anomalii prefigurând un colaps al paradigmei, o construcție pe care nu e de dorit să modelăm filosofia (pp. 286-287).
Așadar, studiul de față nu oferă un tratament sau o ieșire din impas, este doar un diagnostic al unei discipline umaniste ajunsă într-un stadiu grav de descompunere după o serie de eșecuri care la vremea lor păreau soluții salvatoare. Profesorul Gaukroger atrage atenția că filosofia occidentală, după 2.500 de ani de eforturi intense, nu numai că nu a ajuns la un apogeu, ci este în stare de criză și dezorientare, iar acest studiu al eșecurilor filosofiei a fost conceput tocmai în speranța că ar putea stimula o perioadă de auto-reflecție pentru a înțelege cum s-a ajuns la actualul impas (p.287).
The Inexorable Decline of Philosophy
Stephen Gaukroger, professor Emeritus of the history of philosophy and the history of science at the University of Sydney, Australia published in 2020 a historical study on the failures of Western philosophy from the ancient classical period until the 20th century, an incursion into the history of thought that could be seen as a parallel to the famous “Decline of the West” by Oswald Spengler which heralded exactly 100 years ago, in 1923 when both volumes of his treatise came out, the imminent and inevitable downfall of Western culture and civilisation. The historical investigations undertaken by prof Gaukroger and Spengler reveal some contact points with another acclaimed book, ”The History of the Decline and Fall of the Roman Empire” by Edward Gibbon. However, the causes leading to the decline of Western philosophy highlighted by prof Gaukroger are by and large different from the causes discovered by Gibbon and Spengler during the development of ancient and modern cultures, such causes, the author argues, are not exterior to philosophy but intrinsic, they are thresholds against which philosophers stumbled and despite the circumventions and permutations they resorted to over the centuries, philosophy eventually surrendered when faced with the spectacular progress of science and its associated disciplines and accepted being assimilated.
The originality of prof Gaukroger’s approach is fundamentally based on the influence of David Hume’s reflections on the limits and limitations of philosophy, as revealed on the first page of the preface. Whereas Francis Bacon warned at the beginning of the 17th century that philosophy was in decline after a period of profound intuitions, Kant wrote two centuries later, in his preface to ‘The Critique of Pure Reason’ that “the history of philosophy was not one of continuous progress but rather a cycle of dogmatic assertions followed by sceptical refutations”, as observed by the author in his introduction, p[1]. Furthermore, the quotation from the famous geneticist Francis Crick, is even more damning, “If you ask how many cases in the past has a philosopher been successful at solving a problem, as far as we can say, there are no such cases,” p[2].
Prof Gaukroger examines the failures of philosophies during three major periods, the first being the attempt of the classical ancient philosophers, primarily Plato and Aristotle, to offer a paradigm of good life, wisdom and happiness – eudaimonia. “The single greatest difference between Aristotle and Plato was that Plato believed that the essences of things, by reference to which we were to understand and explain those things, lay outside them, whereas for Aristotle they lay within them,’ p[71].
The classical period which ended with the death of Alexander the Great (323 BC) ushered in the Hellenistic period concluded with the naval battle of Actium (31 BC) during which the future emperor Augustus defeated Marc-Anthony and Cleopatra followed by the occupation of Alexandria. Although Athens continued to dominate due to its Platonic Academy and Aristotelian Lyceum, Stoicism, Scepticism, Cynicism and Epicureanism altered the life outlook and cognition methods. Classical virtues – aretē – including justice, were subordinated by Epicureans to pleasure – hēdonē – which became the supreme criterion of good and evil. The attainment of a life free of pain and inner tranquillity was no longer dependant on participation in the social life of the polis, it became a purely personal and individual matter. Whereas for Plato cognition was anamnesis, retrieving the perfect world of ideas, Aristotle’s theory was subjected to an outstanding challenge by the Epicurean school which viewed our senses as our sole source of knowledge in a material universe governed by the laws of physics where the clarity of our sensations was the only criterion for truth and the way in which these sensations affect us was the only criterion for good.
The epistemology of the Epicurean school was shared by the Stoics where cognition – epistēmē – had to pass through a strict series of stages starting with sensory images – phantasia – which was appraised by synkatathesis – assent, before it became belief – doxa – these were the first two easier stages. The stage which guaranteed that something was like this and not otherwise was understanding – katalepsis – which essentially corresponded to Aristotle’s veridicality principle. However, understanding was not the final stage of Stoic epistemology. Understanding the facts beyond error was not sufficient, they had to be included into a systematic correlation which supported explanations. Genuine cognition was not just an understanding of the component parts, consequently, Zeno of Citium, the founder of the Stoic school, eliminated the last transcendental remnants of Aristotle and posited an organismic and coherent universe dominated by pneuma, the vital fluid and Logos, reason. Prof Gaukroger considers that the Stoics’ epistemology contains higher degrees of stringency and strictness than Aristotle’s epistemology and even higher than modern epistemology because the programme of the Stoic school demanded that each explanation should reflect the holistic and interconnected structure of the cosmos, pp[74-76].
In as far as the Sceptic school founded by Pyrrho of Elis is concerned, cognition is an unachievable, infinite and futile process because there is no universal criterion for truth, the information supplied by the five senses is contradictory and subject to change, cognition is indirect and mediated, perceptions are relative and they influence each other, the conditions of experience are different, all proof is circular and starts from unproven axioms. Consequently, the Phyrronist school gave up eudaimonia and recommended the suspension of judgment in order to attain ataraxia, freedom from disturbance, reconciliation with the world, apatheia, the serene contemplation of existence, life released from the endless chain of questions, far away from the billows and tortures of emotions and affects.
Neoplatonism, founded by Plotinus was based on the Absolute – the One – completely abstract and ineffable but also the source of the entire universe, similar to Ein Sof in Kabbalah. The two hypostases emanated by the Absolute, the soul – Psyche – and the intellect – Nous – connect the senses with the intelligible world. Plotinus thus built the bridge that was going to be used by Judaism, Christianity and Islam to formulate a philosophical basis for the three theological doctrines. St Augustine combined the concepts of Neoplatonism and classical philosophy with Torah in order to showcase Christianity as a synthesis and culmination of Graeco-Roman and Judaic wisdom. This was the first great failure of philosophy, the ancient model was replaced by Christianity which substituted logical and rational research with a form of contemplation of the Beyond by merging the soul with God while Plato’s and Aristotle’s eudaimonia was swapped for faith and mystical ecstasy, downgrading philosophy to a set of tools subordinated to the theological doctrine.
After about one thousand years of absolute Christian domination consolidated by St Augustine’s ideas, a revival of Aristotelism occurred during the 13th century in the context of the Arts Faculties of universities where the church dogmas clashed with Aristotle’s concepts taught by magisters using commentaries written by Arabic philosophers like Averroes. Thus Albertus Magnus, Aquinas’ mentor, introduced a differentiation between the truths of natural philosophy based on sense perception and supernatural truths based on revelation. Thomas Aquinas de-theologised metaphysics in order to resolve doctrinal problems like transubstantiation and the Holy Trinity. Paradoxically, the science and Aristotelian philosophy taken over from Arabic manuscripts permeated the Christian world in the 13th century while the mediaeval Islamic theocracy supressed the scientific research that had flourished until then.
The Platonic Academy was re-established in Florence during the Renaissance but the Neoplatonic current inspired by Marsilio Ficino and Pico della Mirandola under the patronage of Cosimo and Lorenzo de Medici is only briefly mentioned in this study, the reason being that the Aristotelianism re-introduced in the 13th century had established sense perception subordinated to reason as the dominant cognition method, its principles being elaborated by John Locke in England and Descartes – inspired by Montaigne’s subjectivism – in France and carried on by Condillac, Bonnet, Buffon and Diderot during the Enlightenment, p[173]. Consequently, Christian theology entered its twilight by the middle of the 18th century under the influence of Hume in England, the medics-philosophes in France and a number of literary currents in Germany.
The third and final failure of philosophy was Kant’s and the neo-kantians’ attempt to give up traditional metaphysics in order to elaborate a transcendental philosophy, a theory of everything to include epistemology, aesthetics, morality, science, religion and law. This project collapsed faster than the first two and philosophy became a meta-theory of science, a pale shadow of its former self, writes prof Gaukroger, in his introduction, p[5]. The failures of some philosophers led to the acquisition of philosophy by other disciplines which proved to be better equipped for their area, while philosophy was a second-order enquiry, thinking-about-thinking rather than a direct and applied research in a concrete area.
The crucial moment was the 17th century when a radical change in the dichotomy Platonism-Aristotelianism occurred, the emphasis was shifted from metaphysics to epistemology, i.e. two distinct currents were shaped, empiricism which claims that our entire cognition results from sensation and rationalism which claims that cognition is basically derived from the exercise of reason, this observation was made by the neo-kantian-hegelian philosopher Kuno Fischer, Introduction p[18]. “Analytic philosophy in the twentieth century increasingly became a matter of resolving self-generated problems, so that motivation collapsed into the philosophical programme itself, as the exercise became increasingly remote and fruitless, and increasingly removed from engagement with concerns outside its own quasi-Platonic realm,” p[15].
The conclusion drawn by prof Gaukroger on the last pages of the book stands under the sign of a quotation from Nietzsche, “What is the significance of science viewed as a symptom of life?… Is the resolve to be so scientific about everything perhaps a kind of fear of, an escape from, pessimism? A subtle last resort against – truth? And, morally speaking, a sort of cowardice and falseness?” p[283].
The English philosopher John Locke believed that the role of philosophy was to clear away the rubbish in the way of knowledge but the preoccupation of many French philosophers in the last fifty years to search for original formulas at all costs and the way in which analytical philosophy during the same period trivialised problems to give them a scientific aspect had a deleterious effect. passim, p[284].
Prof Gaukroger is of the opinion that since the 13th century when Aristotelian natural philosophy became the only source of cognition of the natural world, the association of philosophy with science became the cornerstone of the modern sense of philosophy and consequently the understanding of science acquired a direct impact over the successful practice of philosophy, p[284]. But this does not mean that philosophy can ride on the back of science because the reduction of science to scientific theory, the rest being just application, cannot be satisfactory, p[286-287]. For instance, the Standard Model in particle physics is so complex that it cannot be derived from the principles of mathematics and physics and the prevalent theory of strings presupposes such a large number of universes, circa 10500, that we can suppose that we have reached a period of anomalies prefiguring a collapse of the paradigm, a construction on which it is not desirable to model philosophy, pp[286-287]. Therefore, this study does not offer a treatment or an escape from the impasse, it is only a diagnosis of a humanist discipline that has reached a serious stage of decomposition after a series of failures which appeared to be salutary solutions when they were proposed. Prof Gaukroger points out that after 2500 years of intense efforts, Western philosophy has not only failed to reach its climax but finds itself in a state of crisis and drifting and this essay on the failures of philosophy was conceived precisely in the hope that it could stimulate a period of self-reflection in order to understand how we ended up in the current impasse, p[287].
