Antologia Z9 Poets (ULBS), editată de Alex Văsieș, Cătălina Stanislav, Daniel Coman, Krista Szöcs, Ruxandra Gîdei și Vșad Pojoga, reunește 39 poeți, aleși astfel încât să acopere o multitudine de arealuri ale poeziei contemporane europene, punând în oglindă textele unor tineri autori din majoritatea spațiilor culturale și etnice mai mici, care compun tabloul cultural actual al bătrânului continent.
Se remarcă un fir comun care guvernează compoziția volumului: ironia postmodernă, relația dintre cultura de masă și înalta cultură, tehnica compozițională de tip melanj/colaj, fascinația realității de zi cu zi (cotidianul care prilejuiește autoreflecția și autoironia), ilustrarea experienței umane în societatea consumeristă și din ce în ce mai digitalizată etc.
Această selecție, una foarte inspirată de altfel, reușește să evidențieze modul în care locul de origine al fiecărui autor își spune cuvântul în ceea ce privește opera sa.
Amprenta sonoră, psiho-afectivă a limbii native este redată abil de traducătorii poemelor. Dacă în cazul poeziei de origine anglofonă se remarcă, în genere, un stil prozaic, marcat de umorul dry, tipic englezesc, poezia iberică, de exemplu, este caracterizată de o remarcabilă fluiditate a limbajului și a imaginilor, de o succesiune meandrică a versurilor și de o puternică amprentă emoțională, ce pare să reflecte intensitatea senzorială și pe cea psiho-afectivă, frecvent asociate în imaginarul colectiv cu spațiul mediteraneean.
Spațiul românesc, consistent reprezentat în antologie de o serie de poeți contemporani de reală valoare, înglobează o sumedenie de voci care pune în evidență diferite fațete ale experienței millenialilor și ale generației Z. Mi-au creat o impresie pozitivă îndeosebi textele lui Ștefan Baghiu, Mihnea Bâlici, Andrei Dosa, Deniz Otay, Florentin Popa, Alex Văsieș, precum și traducerile din franceză realizate de Raluca Boantă, cele din spaniolă ale Cătălinei Stanislav și cele din engleză ale lui Vlad Pojoga și ale Anastasiei Gavrilovici. Prea puțin familiarizat cu poezia contemporană, am descoperit cu plăcere un nou tip de vibrație în poemele lui Dosa și-ale lui Otay, o variantă actualizată a acelui simțământ luminos pe care îl căutam adesea în poezia scrisă în urmă cu 50-100 de ani, definită totuși de un imaginar diferit.
Textele eterogene, eclectice, ale lui Florentin Popa mi-au creat o impresie plăcută tocmai fiindcă am perceput capacitatea de a armoniza un cumul disparat de referințe culturale, de a crea un text scris cu fler, cu tușe ironice, care reușește să redea într-o manieră echilibrată estetic experiența omului din epoca digitală, mass-media. Poezia lui Florentin Popa mi se pare un exemplu reușit de remix, de colaj-montaj literar și ar putea servi, cred eu, drept exemplu pentru poeții la început de drum care experimentează în acest sens.
Adoptând un stil ironic/autoironic, optând totodată pentru limbajul de zi cu zi, Vlad Drăgoi semnează câteva poeme pline de savoare, imprimând textelor amprenta emoțională a unui scriitor care, pornind de la suferința personală timid oglindită, reușește să construiască într-o manieră sarcastică o punte între sine și durerea celorlalți.
Teona Galgoțiu figurează cu câteva poeme din volumul de debut, Mă uit înapoi și dispare, poeme la care am remarcat capacitatea de a transpune prin versificație senzația imediată, fie ea reprezentată de percepția multi-senzorială a mediului înconjurător, fie o imagine a sexualității care trece dincolo de actul fizic în sine, explorând regiunea psihoafectivă, ba chiar și pe cea spirituală. Acesta este un punct comun, cred eu, în textele lui Deniz Otay și Teona Galgoțiu, o lumină nouă a versului, începutul unui demers care vizează, prin publicarea unor viitoare volume, sper eu, conturarea unei estetici adaptate la schimbările uriașe din lumea contemporană, care să transplanteze acest fir comun al transcendenței din suferință întru frumusețe (care leagă, de altfel, diferitele epoci literare) într-un cadru nou, luminat deopotrivă de astre și de lumina ecranelor.
Cuplarea afectului la tehnologic, integrarea organică a moștenirii culturale în viitorul ansamblu multidisciplinar de forme ale expresiei artistice este centrat tocmai pe comuniunea om-mașină. O impresie puternică mi-au făcut-o textele Lunei Miguel, traduse abil de Cătălina Stanislav, care reușește să transpună-n mod firesc poezia îmbibată de emoție, caracterizată de un flux pătrunzător de imagini și senzații a talentatei poete iberice, punând în valoare textul original, a cărui miză este, cel mai probabil, tocmai transpunerea experienței biografice într-un limbaj nicidecum banal, fundamentat totuși pe defamiliarizarea unei succesiuni de teme, expresii și imagini uzuale.
Poemul Reciful sirenelor dă motivului mitologic în cauză, precum și spațiului mitologic care îl cuprinde, oceanul, o formă actuală, nesuperficială, plasând experiența femeii contemporane pe un fundament istoric și cultural cioplit dibace, astfel încât să se încadreze în peisajul cultural millenial. Aveai purpurină pe degete este un alt poem de mare impact, un text care, preluând uzul ginsbergian al anaforei, precum și tăietura versurilor acestuia, utilizate de altfel frecvent în poezia contemporană, reușește să redea experiența biografică a unei tinere femei, plasată de această dată în cadrul domestic, într-o manieră imediată, transmițând afecte puternice și înlănțuind în mod natural o succesiune de imagini care, prin prelucrarea unui limbaj și a unui imaginar din proximitatea culturii pop, reușesc un lucru dificil pentru poeții care merg în această direcție: acela de a constitui un discurs relevant cultural și artistic, care să meargă dincolo de reproducerea facilă a clișeului, tocmai către expresia fondului psiho-afectiv profund care, în acest caz, își găsește expresia printr-un act de prelucrare ironică, ludică, tipic postmodernă, a locurilor comune din discursul de masă. Luna Miguel semnează un text de substanță, punând într-o lumină nebănuită și totuși, de-o familiaritate stranie, elemente care țin de arealul muzicii de larg consum cu temă romantică și care, în acest context, sunt transfigurate în chipul unui text echilibrat, îmbibat de idei, versificat abil și tradus cu pricepere.
Câteva teme și motive se pot distinge pe parcursul antologiei. Experiența transcendenței, element atât de important în marea tradiției a poeziei, este redată frecvent prin intermediul unor peisaje recompuse, caracterizate de întrepătrunderi, de un anumit feeling hypersenzorial. Un rol definitoriu în acest caz este jucat de lumină, element-cheie, ce ordonează imaginea cadrului urban, definit de interacțiunea dintre om și natura antropizată.
Experiența fiziologică și psihică a individului este proiectată către un spațiu dincolo de percepția fizică, dincolo de afect. Jocurile de tip high to low între tradiția culturală de tip print și cea audio-vizuală, digitală, jocuri care, într-o manieră ironică, vizează tocmai autentificarea experienței omului contemporan, aflat în strânsă legătură cu tehnologia, sunt un alt element recurent. Experiența prozaicului, a vieții de zi cu zi, reprezintă un alt procedeu comun, utilizat pentru a reda spectrul unor trăiri și idei de o anume adâncime într-o manieră accesibilă cititorului. Textul devine seducător tocmai datorită faptului că mizează pe empatie și face accesibile o serie de experiențe uzuale, fundamentate totuși pe un cumul de lecturi și de praguri biografice traversate, extrem de importante pentru devenirea unui autor.
Conținutul afectiv și ideatic este transmis într-o manieră naturală, relaxată. Reduse la esența lor exprimabilă în limbaj colocvial, idei și trăiri de o anumită adâncime sunt comunicate cu delicatețe și directețe cititorului, încântat tocmai de această posibilitate de a se regăsi în textele cuprinse în antologie, fiind proiectat (uneori timid, trebuie să recunoaștem) în spațiul de dincolo de prozaic.
