Nu sunt mare amatoare de bilanțuri. O spun din capul locului, cu riscul de a fi apostrofată de specialiștii în managementul carierei și în alte tipuri de management (că există, slavă Domnului, nenumărate, fie-le aquis-ul de folos cuiva, nu zic de rău!). Cred că pentru sănătatea organizațiilor este vital – și obligatoriu administrativ – să se facă acest lucru, însă omul obișnuit nu-și va așeza niciodată viața într-un excel și nici nu va întocmi rapoarte despre ce era să fie și n-a fost… Ce să facem?! Câteodată, funcționăm defecți. Perfecți sau defecți – după cum ne dictează stima de sine – ne vin în minte uneori întâmplări ce hibernează în memoria noastră, cărora le însuflețim sensul în anumite împrejurări. Noi, profesorii, suferim de boala exemplificărilor, pentru că ne-am antrenat să răspundem în variate feluri la obișnuitul „De ce?”. Acum, de pildă, caut să-mi explic o sintagmă nou intrată pe piața „cuvintelor magice”. Știți ce spun: cuvintele călduțe, salvatoare, echilibrante, împăciuitoare și mereu deschizătoare de drumuri, aflate în portofoliul lingvistic al celor mai buni negociatori. Ei bine, este vorba despre „compromisul optim”. Parcă ceva nu-i la locul lui, nu-i așa? Ceva între pleonasm și nonsens, deși e greu de găsit nișa… În fine, nici limba nu e perfectă, pe măsura oamenilor (sau invers). Totuși, dacă veți dori să cumpărați ceva vase de gătit, jante, utilaje pentru pasteurizare, ca și diete-miracol sau produse de înfrumusețare, „compromisul optim” din textul de promovare vă va convinge. Despre locul său în jargonul științific al disciplinelor din vecinătatea matematicii nu îndrăznesc să aduc vorba (îi las pe cei de la „Știință și tehnică”), nici despre subtilele clarificări pe care ramurile subsumate filosofiei, în mod tradițional, le-ar impune (psihologia, sociologia, economia etc.). Orbecăială în toată regula!
Să revenim la amintirile din 2021, bazate pe cele din 2020 (principiul cauză-efect e ca o pânză de păianjen, vezi bine!), când, prin noiembrie, îi scriam un e-mail unui cercetător de la Departamentul de dialectologie al Institutului „A. Philippide” din cadrul Academiei Române, prin care îl rugam să-mi sugereze niște surse de informare privind culegerea „tehnică” a basmelor. Mi se părea important să le explic în mod corect și fidel elevilor mei cum au fost/sunt culese basmele de către specialiști, să le citesc mărturii din anchetele folclorice, spre a-i lămuri că internetul nu este decât o interfață a poveștilor, un compromis necesar în zilele noastre pentru difuzarea și accesibilizarea acestora, că basmele nu cresc pe site-uri ca merele în copac ș.a.m.d. Domnul respectiv nu doar că mi-a pus imediat la dispoziție titluri și fotografii din lucrări de specialitate, dar a transmis întrebarea mea mai departe, la o colegă din alt departament, cel de etnologie, care nu mă cunoștea, dar a fost atât de bucuroasă că un profesor de română din România anului 2020 este interesat de această temă, încât m-a copleșit cu materiale autentice, „la prima mână”, cum se spune, muncite de adevărații specialiști, exprimându-și disponibilitatea și plăcerea de a mă ajuta cu orice informație. Mi s-a părut și mi se pare în continuare incredibil ca profesioniști de o asemenea anvergură, lucrând într-o instituție a Academiei Române, să răspundă cu o atare solicitudine unei întrebări care nu venea de pe galaxia doctoratelor, ci dintr-o cămăruță didactică destinată, de această dată, elevilor de gimnaziu. E atât de frumos (și de firesc, în fond), de zici că nu-i adevărat!
Istoria nu se termină aici, ci continuă cu propunerea de a participa, în mai 2021, la Conferința Internațională de Etnodidactică „Cum transmitem tradiția astăzi – patrimoniul cultural imaterial în educație”, organizată de instituția mai sus amintită. Curioasă și uimită să aflu că există un domeniu numit „etnodidactică” (nu știam, recunosc), am purces la pregătirea unei intervenții cu titlul „Ora de literatură și folclorul: o pedagogie a regăsirii”. Eram, în felul meu, mulțumită de ce a ieșit, dar și temătoare să pășesc într-un teritoriu foarte puțin cunoscut mie (simplul fapt de a te naște și a copilări la sat nu cred că este suficient pentru a înțelege fenomenul). Am căzut serios pe gânduri când cuvinte precum „festivalizare”, „comerț cu folclorul”, „abuz cultural”, „marketizare”, „standardizare culturală”, „mimetism”, „confiscare media a ritualurilor” etc. au străpuns ca niște culori țipătoare ecranul prin care percepeam încercările unora și altora de a aduce în prezent cultura tradițională, acomodând-o cu realitățile de azi. Multe din acțiunile recuperatoare despre care credeam în mod naiv că sunt absolut necesare și demne de toată lauda – cele mai semnificative, pentru mine, aparținând unor autori contemporani despre care îmi plăcea să le vorbesc elevilor – mi s-au revelat ca fiind un surogat. Da, fiecare vorbitor în parte avea dreptate! Mi-a fost rușine să recunosc și să mă simt aproape un intrus într-o lume de taină. M-am întors la ale mele, dar un ochi critic mi s-a deschis asupra tuturor produselor și imaginilor folclorice. Le-am tot tăiat de pe o listă imaginară, până când foaia a rămas… goală. Și acum?! O fi mai bun nimicul?! Poate că da, cine știe?! Pentru supraviețuire – ne învață biologia – este nevoie de adaptare. Am repus pe listă, treptat și grijuliu, câteva din elementele date la gunoi, iar la finalul anului trecut nimic nu m-a bucurat mai mult decât colindele elevilor mei. Nu am verificat dacă sunt autentice, recunosc. Sinceritatea și căldura din glasurile lor au ținut loc de adevăr sau chiar au fost adevărul.
*
Foto: Dan Ciupureanu