Dacă epoca Luminilor dorea să elimine orice credință religioasă, ceva tot trebuia pus în loc. De aceea asistăm, în acea epocă, la o explozie a doctrinelor morale. De atunci, sensul moralității nu mai este dictat de sistemele credințelor religioase, ci trebuie găsit în imanența vieții omenești, sau chiar trebuie construit de om. Kant este vârful de lance al acestei morale, atât de prezentă azi. Asupra acestei transformări moderne scriu, printre alții, Max Horkheimer și Theodor Adorno, în influenta lor carte Dialectica Luminilor. Cu toate acestea, acțiunile noastre izvorăsc dintr-un sol variabil al credințelor, fie ele religioase sau laice. Întreaga noastră viață atârnă de convingerile intime pe care le avem. Ele compun inteligența noastră practică, grație căreia ne orientăm în lume. Marile războaie au fost pornite în numele unei credințe, sau au fost întreținute de una. Pacea e și ea rodul unor convingeri. Organizarea unui stat are la bază consensul asupra unor credințe politice. În viața de zi cu zi, facem binele sau răul în baza unor credințe prealabile, și nu ca urmare a unor decizii pragmatice.
În fapt, omul nu poate lua totul de la capăt, nu poate face un calcul rațional privitor la fiecare act al vieții sale. Multe acțiuni par a fi automate, pur instinctive. Ele implică, de fapt, sistemul credințelor deja formate. Acestea sunt ca niște achiziții durabile, pe care le-am făcut cândva și care sunt sedimentate în noi, putând fi reactualizate periodic, în orice împrejurare a vieții. De aceea, vigoarea cu care cineva acționează în lume depinde de tăria credințelor sale. Din păcate, și fanatismul tot de aici își primește seva. Dar nici relativismul extrem nu e cu nimic mai bun.
Între martie 1995 și ianuarie 1996, Carlo Maria Martini, cardinal al Bisericii Catolice, și Umberto Eco, arhicunoscutul semiotician, filosof și scriitor, au purtat un dialog epistolar la inițiativa unei reviste din Italia, apărut sub titlul sugestiv În ce cred cei care nu cred? Cardinalul și filosoful dovedesc că problemele esențiale ale omului nu sunt nici exclusiv religioase, nici pur și simplu laice. Din perspective diferite, cei doi meditează asupra unor probleme care ne interesează pe toți. Marile teme de reflecție nu mai apar ca unele abstracte, ci drept chestiuni ce au legătură directă cu actualitatea. Sunt abordate îndeosebi dileme de ordin moral. De pildă, pornind de la problema avortului, cei doi ajung să se întrebe: când anume începe, de fapt, viața umană? Apoi, observând că omul de azi este extrem de îngrijorat de amenințările ce planează asupra pământului, de la catastrofele naturale la amenințarea nucleară și de la foamete la consumerismul nechibzuit, cei doi autori pun în relație Apocalipsa descrisă în Biblie cu reprezentările moderne privitoare la sfârșitul lumii. Mai departe, acceptând amândoi că omul poate trăi ideea sfârșitului lumii doar făcând apel la speranță, pun față în față speranța laică într-un sens al istoriei cu speranța de tip religios, pentru care sfârșitul lumii nu e o simplă fugă de prezent, ci este așteptarea mântuirii, deci modul de realizare, aici, a plenitudinii vieții. Însă atât speranța religioasă, cât și cea laică se ancorează într-un sol comun al acțiunii umane, un fel de inteligență practică dată fiecăruia și care ne ajută să ne orientăm în viață. Exact astfel, am putea spune, sunt și credințele: alcătuiesc elementul în care ne mișcăm zi de zi, stratul subtil al lumii noastre intime, din care izvorăsc toate deciziile și acțiunile noastre. Un strat variabil, schimbător, care nu stă cu totul în puterea noastră, ci se formează în timp.
Întrebarea principală este, în cele din urmă: ce înseamnă viața umană? Este ea reductibilă la viața biologică, sau presupune mai mult decât atât? Aici, teologul va susține că viața umană este o participare la viața lui Dumnezeu. Consecința acestei credințe este imediată: trebuie să facem binele întrucât cel aflat în fața mea nu e un obiect, ci o întruchipare a vieții divine. Responsabilitatea, arată teologul, derivă din chipul celuilalt, în care trebuie să-l văd pe Dumnezeu. Ideea are, desigur, și o tonalitate levinasiană. Dimpotrivă, laicul susține că etica trebuie să se întemeieze pe capacitatea omului de a face binele în absența oricărui principiu transcendent. E o problema veche, pe care Kant încerca și el să o analizeze: poate oare omul să se comporte moral prin el însuși, fără a crede că faptele sale se supun unei judecăți aflate mai presus de cea omenească? Din această dilemă e greu de ieșit, atunci când luăm în serios failibilitatea umană.
Concluzia dialogului îi aparține totuși teologului: nu există etică fără adevăr. Cred că de la o astfel de idee, care e și profund filosofică, trebuie să se revendice orice căutare a căilor, deloc facile, ale binelui. Acestea mi se par a conduce dincolo de falsa opoziție dintre religie și laicitate.
