În 2022, Adrian Schiop, un prozator deja iconic, autorul „primului roman gay” din literatura română (Soldații. Poveste din Ferentari, Polirom, 2010), după cum a fost recomandat (nu tocmai exact), publică la Editura Cartier o colecție de poeme scrise între anii 1999 și 2008, majoritatea postate atunci pe platforma clubliterar.com, cenaclul online al douămiiștilor. Poemele sunt însoțite de un „Cuvânt înainte al autorului”, în care acesta descrie contextul apariției lor, „multe fiind scrise într‑o perioadă în care poezia queer se împleticea în ermetisme livrești ilizibile și se ascundea după figurație mitologică: mai mult, două texte au fost publicate la un an după decriminalizarea homosexualității”, explicând totodată că, datorită acestui context, „pe lângă valoarea estetică certificată de @Iovănel”, poeziile din volum au și „valoare istorică”. Contextualizarea este, ca întotdeauna, importantă, doar că nu era chiar treaba autorului să ne‑o propună, ceea ce mă face să percep această introducere mai degrabă ca pe o încercare de câștigare a simpatiei cititorului, înainte ca acesta să intre în contact cu poezia propriu‑zisă, care altfel ar putea să i se pară datată (ca formulă, procedee tehnice folosite, limbaj, dar și prin modul în care este abordată tema homosexualității versus modul în care este exploatată ea astăzi) și, uneori, problematică (în termenii corectitudinii politice).
Totodată, în același „Cuvânt înainte”, autorul ține să ne mărturisească și faptul că motivul pentru care s‑a gândit să adune, în sfârșit, toate aceste poeme într‑o colecție a fost unul pecuniar, ideea lui inițială fiind aceea de a încerca să obțină fonduri de la „afețeneu” pentru volum, proiect care a picat. Practic, de data aceasta avem de‑a face cu un disclaimer în toată regula. De altfel, autorul a ținut să precizeze și în cel mai recent roman al său, Să ne fie la toți la fel de rău (Polirom, 2021), că a primit un grant de la BRD pentru a scrie respectiva creație literară. Și inclusiv atunci am perceput mărturisirea respectivă mai mult ca pe un disclaimer decât ca pe un amănunt biografic menit să aducă un plus de autenticitate. În același timp, însă, acest accent pus pe aspectul economic când vine vorba de o creație literară constituie probabil și un fel de statement împotriva mitului romantic (care încă mai bântuie) al artistului dispus să lucreze pe (mai) nimic, care se condamnă singur la precaritate, în ideea (iluzorie) că astfel arta lui rămâne independentă/liberă și autentică (Hans Abbing, „The autonomous artist still rules the world of culture” în J. Weijermars, C. Smithuijsen, I. Janssen, van I. Hamersveld (editori), „A Portrait of the Artist in 2015: Artists Careers and Higher Arts Education in Europe” (p. 55‑66), 2004). Totodată, autorul vorbește cu nonșalanță, sfidător, despre „lene”, declarându‑se astfel împotriva „eticii protestante a muncii” (Max Weber) și a mentalității asociate (timpul‑înseamnă‑bani), despre care vorbește foarte bine sociopsihologul Harry Triandis („The Self and Social Behaviour in Differing Cultural Contexts,” în Psychological Review, 1989, Vol. 96, No. 3, 506‑520), în timp ce studiază relația dintre individualism și colectivism, observând că doar culturile individualiste, prin opoziție cu cele colectiviste, pun accentul mai mult pe realizările personale decât pe afiliere și conduc spre acest tip de mentalitate: „pace și respect/ găștilor de negri din statele unite./ respect/ pt că freacă mingea toată ziua/ în loc să producă pentru economia americană”, în [mulțumiri și dedicații], sau „sau cât de leneș se poate fi: leneș, mai/ leneș, foarte leneș/ cel mai leneș”, în [onania must die]. Prin urmare, odată cu acest subiect al banilor și cu invocarea economiei capitaliste am intrat deja în cartea propriu‑zisă, în temele ei. De fapt, dacă ar fi să aleg tema cu cel mai mare potențial subversiv din toată cartea, aș alege această temă (anti‑capitalistă, anti‑neoliberală) legată de condiția economică și, implicit, de inegalitățile sociale, în contextul în care tema gay nu mai este chiar o temă tabu în literatura română. Chiar dacă la nivel de societate lucrurile nu stau la fel de bine, în zona literaturii au apărut deja câteva cărți, în ultimii ani, construite în jurul acestei teme, care practică și un limbaj mult mai dezinhibat decât cel pe care‑l regăsim aici. Această temă a precarității nu este atât de bine reprezentată în acest volum, parțial pentru că Schiop însuși nu o descoperise încă cum a făcut‑o mai târziu, parțial pentru că poezia îi servește altor scopuri, mai personale, decât o face proza, mai militant, dar perspectiva este destul de nouă pentru perioada despre care vorbim și merita menționată.
Revenind, poemul cu care se deschide volumul este același cu cel care deschide și primul roman al lui Schiop (pe bune/pe invers, Polirom, 2004), un text lung, narativ, în care autorul se folosește de procedeul paralelismului sintactic, repetiții și enumerări, adică de niște efecte simple (și facile), pe care se bazează majoritatea poemelor din prima parte a cărții, autorul fixându‑se aici mai mult pe reconstituirea unor zone underground din România tranziției, în timp ce se inspiră probabil din tiparele muzicii hip‑hop, dar și din poeții beatnici (Ginsberg, în special, cu poezia lui social‑existențialistă), beatnicii numărându‑se
printre cele mai importantante surse de influență ale douămiiștilor. În schimb, în partea a doua cărții, categoric mai bună, pentru că nu mai întâlnim trucurile retorice mai sus menționate, accentul cade mai mult pe confesiune (tot pe filiera beatnicilor), cu accente patetice, din când în când, confesiunea fiind când directă, autobiografică, când deghizată, prin inventarea unui alter‑ego, ca în poemul mai lung „2001: un băiat”, la care Schiop mărturisește că ține cel mai mult și care este, într‑adevăr, probabil cel mai bun din carte (cel mai sincer, totodată). Inclusiv tempoul devine aici ceva mai lent, mai de baladă disco, mai potrivit pentru (auto)contemplare, (auto)analiză și filozofare. Destul de des, ca să mai menționez încă un procedeu perimat (cel puțin așa cum este el folosit aici), autorul apelează la diferite expresii în limba engleză, în special în cadrul „refrenelor”. Tematic, acest prim poem din carte constă într‑o trecere în revistă a mai multor subculturi invocate pentru subversivitatea lor inerentă ca margini, periferii, pentru rezistența lor în fața imperativelor culturii principale, pentru modul în care rup filmul, găuresc marile povești și reușesc să își păstreze propria identitate, adică „și‑au păstrat patternurile culturale, identitatea ș.a.” Și e de remarcat aici modul în care și‑a reorientat Adrian Schiop interesul pentru subculturile bazate pe muzică, de la început (tipic, în fond, pentru anii ’90, ani în care identitatea pentru majoritatea dintre noi însemna muzica pe care o ascultam), convertindu‑l într‑un interes mai aprins pentru marginalitatea socială (peste care se poate suprapune și un fenomen muzical sau o subcultură, cum ar fi cel a manelelor, sau nu), pentru zona de sărăcie și discriminare pe criterii etnice. Important de precizat, în acest sens, este și faptul că nu despre o căutare a propriei identități vorbim aici, ci despre afirmarea sau păstrarea și protejarea ei: „Eu, a.s., un „dreamer”, o conștiință/ un labagiu polimorf, o „fetiță”/ un micuț ateist de doar 28 de ani” scrie Schiop, după ce explica în „Cuvântul înainte” că: „Poezia e scrisă în probabil cea mai otrăvită perioadă a vieții mele, când mă uram ca homosexual, uram comunitatea gay, artiștii progresiști, „urbanii”, hipsterii”, pentru că „în definitiv, episoadele astea de ură și negare de sine fac parte din viața gaylor din generația mea și fără ele tabloul n‑ar fi complet”, concluzionând așa: „mă bucur să văd la generațiile gay mai noi o relație mai puțin conflictuală cu identitatea lor sexuală”. Sigur că o asemenea declarație dezarmează și sigur că există multă fragilitate în această poezie, disperare, derută existențială, pe fondul unei societăți intolerante, cel mai bine redată în poemul care dă și titlul volumului, [nu e dragoste] („nu e dragoste/ e pace și empatie și spaima/ că n‑o să fii vreodată înțeles/ sunt prietenii și discuțiile și spaima/ că n‑o să fii niciodată iubit/ c‑o să rămâi un ciudat, un speriat,/ sunt nopțile pe care o să le dormi singur”), dar există, în același timp, și o doză de agresivitate, ca rezultat al frustrării, imposibil de neglijat. Plus o doză de misoginie, chiar dacă autorul încearcă să o justifice prin invocarea nostalgiei după un trecut nu chiar atât de îndepărtat, ca în textul în care apare trupa B.U.G. Mafia, unde își recunoaște inadecvarea, dar nu se dezice de ea: „textele voastre m‑au edificat intelectual./ și, chiar dacă fazele voastre de cocalari/ s‑au fumat între timp,/ mie continuă să‑mi placă, pe undeva/ le‑am rămas credincios”. Obscenitățile din carte sună și ele destul de învechit (amintind de lecturile anilor respectivi, Henry Miller și Charles Bukowski), fiind puse tot pe seama nostalgiei după un timp în care limbajul sexual abia își făcea intrarea în literatura română postdecembristă. Pentru că este evident că, citite astăzi, versuri cum ar fi acestea: „mulțumiri speciale/ orificiului genital al mamei mele,/ fără de care elaborarea mea n‑ar fi fost posibilă./ mii de mulțumiri mamei mele/ pentru acuratețea cu care și‑a uns labiile/ la momentul oportun” nu mai șochează pe nimeni și nu mai impresionează în niciun fel, par doar ușor de prost gust și cam atât. Pe de altă parte, evident că, dincolo de epocă, acest tip de mitocănie poate fi pusă și pe seama unui exces de zel al celui care face eforturi stridente de integrare într‑o comunitate mai largă, heteronormativă. Schiop este un tip inteligent și știe să se acopere, atunci când vrea. De fapt, din acest melanj de sensibilitate, pe fondul unor dorințe erotice neîmplinite, și obrăznicie se și naște tensiunea în multe dintre poemele lui.
O altă temă prezentă în carte este cea a prieteniei, pentru care definitorii mi se par următoarele versuri, din [mai apropiaţi]: „mă lași să îți pun mâinile pe sâni/ sau să te prind ca țăranii de fese ‑/ și nu te superi,/ n‑ai teama aia stupidă/ că o să te vadă elevii de la seral,/ că o să pici de curvă”. Pentru că, sufocat de propriile probleme legate de condiția de gay trăind într‑o societate neprietenoasă, conservatoare, în care se simte foarte singur și reprimat sexual, Schiop reacționează la rândul lui prin brutalitate, astfel încât mai mult denunță prietenia ca pe ceva inutil, care nu reușește să‑i acopere golurile din viața personală, decât să slăvească „familia grunge”. Este o sursă bună de tensiune, dar nu mai puțin problematică. Oricum, în esență, putem vorbi, pentru poemele confesive, pe fondul unei depresii evidente, de un discurs auto‑centrat, solipsist, ușor romantic, presărat cu mici reflecții filozofice și axiome emfatice de genul „Arta e subversivă prin Esența ei”, dar și cu destule ironii și glumițe, unele mai reușite și mai potrivite, altele dimpotrivă, (auto)persiflări.
Adrian Schiop ne oferă prin acest volum un fel de album cu fotografii din anii 2000+, dintre care cele mai înduioșătoare sunt, bineînțeles, cele în care figurează el însuși (sau un alter ego, wtv), în primul rând pentru că din acestea se poate reconstitui o poveste sensibilă și autentică, aceea a unui băiat gay care se formează într‑o perioadă ostilă, în timp ce restul tablourilor, și mă refer acum la cele care au rolul de a documenta lumea underground a României de tranziție, rămân mai degrabă niște curiozități, colectibile.
