Supraviețuire este cel de-al treilea roman al lui Vlad Zografi, apărut în 2021. Am convingerea fermă că ar fi meritat cronici ceva mai numeroase și ceva mai aplicate. În ce mă privește, am văzut în toate romanele lui Vlad Zografi un tip de proză de un rafinament și de o precizie stilistică greu de atins.
Zografi oferă aici un roman pe două voci – iată că polifonia care-i caracterizase primele două romane rămâne și aici o constantă. Vocile sunt Amelia Cerchez și Alexandru Cerchez, frați, ea trăiește în lumea artei vizuale, el e fizician, cercetător al unui institut de profil. Ambii caută, în cele din urmă, răspunsul aceleiași întrebări, dar prin mijloace diferite: care e limita artei și care e limita cunoașterii? Ambii au povești de viață cu sincope și aritmii interioare. Amelia e îndrăgostită de Naka, artistul de performance pentru care lucrează, dar care o vede doar ca pe „criticul de artă al vieții mele” și care transformă ricanările dintre ea și tatăl ei în materie pentru spectacolele lui. Alexandru, în schimb, e prins într-o căsnicie devenită anodină, alături de o soție care îl înșală.
Dacă privim cu atenție, dinamica dintre Amelia și Alexandru este aceeași ca cea a polifoniilor din muzică. Acolo există o independență a vocilor cât privește ritmul și o interdependență cât privește armonia. La fel, personajele lui Zografi, deși folosesc instrumente de înțelegere diferite, se intersectează pe alte coordonate. La urma urmei, vocile care cântă în contrapunct o fac întotdeauna în interiorul aceleiași tonalități. Zografi oferă imaginea perfectă a acestui contrapunct atunci când descrie metoda de liniștire interioară pe care cei doi frați au perfectat-o încă din copilărie și pe care o practică în continuare:
„Stăteam cu ochii închiși, iar fiecare spunea ce vede. M-a uimit imaginația ei, vedea personaje îmbrăcate diferit, cu trăsături diferite, vorbind diferit, crea spectacole întregi, și asta încă de la patru ani. Eu vedeam figuri geometrice care se transformau continuu.” (p. 41)
Celelalte personaje pe care le intersectează cei doi și în jurul cărora gravitează nu sunt mai puțin complexe. Mai ales Naka, artistul nonconformist care își ultragiază spectatorii la fiecare performance. Zografi îi descrie cu minuție spectacolele, precum și reacțiile publicului sau verdictul criticilor. Părerile sunt (cum altfel?) întotdeauna contradictorii.
Paradoxul, sincroniile și simetriile din viața de zi cu zi, curgerea timpului într-o singură direcție sunt teme pe care atât artistul Nakatosur, cât și fizicianul Alexandru Cerchez le contemplă. Primul transferă „stări interioare” unui public hipnotizat de efectele spectacolelor lui, iar al doilea pune în ecuații complicate probleme, care să rezolve și să explice mecanismele sensibile ale universului.
În ciuda unui substrat mai degrabă tragic, sarcasmul caustic al lui Zografi trece narațiunea în cheie majoră. Personajele lui îi caricaturizează pe cei din jur, plasează strategic oglinzi care deformează atunci când sunt puse în dreptul tuturor gesturilor excesive și al reacțiilor stridente. De pildă, Alexandru Cerchez ține, din adolescență, un carnet în care notează toate paradoxurile pe care le întâlnește în cale. Lista crește pe măsură ce avansăm în roman.
Încă de pe coperta a patra a volumului ni se spune că Supraviețuire se întâlnește cu Efectele secundare al vieții și cu Șapte octombrie în ceea ce am putea numi o trilogie. Aș nuanța puțin afirmația. Desigur, dacă ne uităm cu atenție, personaje din Șapte octombrie își fac loc în Supraviețuire. Într-un loc, știm cu siguranță că personaje din Supraviețuire s-au intersectat cu cele din Șapte octombrie în locul predilect al conversațiilor de acolo: restaurantul „Porcăria”. Exemplele pot continua și admit că am căutat detectivistic aceste „cameo”-uri puse în scenă de Zografi. Dar nu văd aici singurul sau principalul punct de intersecție dintre firele romanelor lui. Ele se întâlnesc și la un alt nivel, de mai mare subtilitate. De fapt, toate personajele lui Zografi, sub o formă sau alta, caută să înțeleagă mecanismele, fragilitatea și paradoxurile lumii. O miză deloc mică. Voi da numai un exemplu. Iată secvența din Supraviețuire care explică titlul romanului:
„Aleea era plină de găinaț și, ca să îl mențină proaspăt, o femeie împrăștia bucățele de pâine pe care le înfulecau porumbeii. Când vreunul mai solid îl vedea pe altul gata să apuce o porție zdravănă, se arunca asupra lui, iar celălalt, temându-se că va fi izbit cu ciocul, ceda. Asta m-a întristat. Așa cum mă întristează în general lupta pentru supraviețuire.” (p. 19)
Până aici, titlul romanului rămâne unul ambiguu. Dar metafora se întregește dacă facem un salt către Efectele secundare ale vieții. Iată-l pe unul dintre personajele de acolo vorbind, în cele din urmă, despre același lucru: „suntem genetic condamnaţi să căutăm sensuri într-un ocean de evenimente, fie că e vorba de istoria noastră personală, fie că e vorba de istoria omenirii, iar această condamnare genetică nu-i decât rezultatul selecţiei naturale. Au fost favorizaţi indivizii capabili să creeze poveşti coerente, odată ce coerenţa e piatra de temelie a cunoaşterii lumii şi a încrederii în noi înşine, o şansă pentru supravieţuire, pragmatic vorbind.” Și personajele din Supraviețuire caută o coerență care să liniștească și să tempereze disonanțele din jurul lor.
Personajul principal din Șapte octombrie spunea că și-ar fi dorit ca pământul să fie ca o bandă de magnetofon pe care să fie înregistrate toate evenimentele și, ascultând-o, să poată recupera fragilitatea lumii. Nu același lucru caută și Alexandru Cerchez, în Supraviețuire, când vrea să demonstreze că „universul e elegant și simplu”? Nu același lucru vede Amalia Cerchez, care – cu ochii artistului – asumă fragilitatea lumii examinând o farfurie de porțelan iremediabil pătată de scrum de țigară?
Personajele lui Vlad Zografi au ceva din fascinația corpurilor iridescente. Ele reflectă lumea pe un spectru larg de posibilități, toate valide, așa cum baloanele de săpun își schimbă culoarea în funcție de unghiul din care le privești.
