Poetă și prozatoare de real talent, Ștefania Mihalache a intrat în atenția criticii odată cu apariția, în 2004, a unui roman pe care nu cred că greșesc numindu-l experiment autoficțional, Est-falia, dar a evoluat în anii următori spre alte direcții literare, tematice și stilistice, cu romanul Poemele secretarei (2010), apoi cu volumele de poezii Sisteme de fixare și prindere (2016) și Cronica Akasha (2021).
Avem, așadar, de-a face cu o autoare matură, formată, capabilă să schimbe cu ușurință macazul literar, fără a face compromisuri calitative, dornică – după toate aparențele – să nu rămână într-un unic tipar monocrom, pe care să-l autopastișeze la nesfârșit. Bilă albă.
Gene dominante (Editura Humanitas, 2022) e un volum de povestiri, așa cum aflăm din indicația de pe copertă, dar poate fi citit, evident, și ca un roman perfect coerent, un roman genezic&genetic, să-i zicem, o ficțiune de(spre o) familie, despre identitate, rădăcini și suferința pe care toate aceste cuvinte le subîntind.
Pivotul acestui mozaic de povestiri este figura unei tinere, Ileana, pe care, ca în Strania poveste a lui Benjamin Button, nuvela lui Scott Fitzgerald, o vedem descrescător: tânără, apoi, adolescentă, copilă și embrion în burta mamei sale. Ce face Ștefania Mihalache este să deruleze înapoi povestea acestei fete care își caută identitatea, sensul și, mai ales, liniștea (izbăvirea pe care adevărul despre cine ești ți-o poate aduce), în ițele existențiale ale unei familii complicate, așa cum sunt, până la urmă, toate familiile.
E un fel de reconstruire a profilului familial din amintirile se(le)cționate afectiv de la mai multe vârste: de la tânăra cool luând masa împreună cu iubitul ei, Mar, la Downtown, la adolescenta povestindu-i prima zi de liceu unei mame obsedate de limpezirea rufelor care ștergea cada cu spirt, apoi la copila zburdând în jurul bunicii și al mătușii sale, cele două doamne Craiu, finalmente la embrionul rezultat dintr-o poveste de dragoste dintre Lidia și un alt bărbat decât soțul ei, inginerul Cristian Scarlat.
Până aici, citită cursiv, ca un roman, sau ca povestiri separate, Gene dominante pare să fie o carte cuminte despre un subiect cu care n-ai cum să dai greș, mai ales cu o mână exersată ca a autoarei. Însă titlul nu e ales întâmplător și el este cel care dezvăluie adevărata miză a cărții: aceea de a descrie, explicitând, firele – mai puțin evidente, la început, dar dominante și pregnante la final – existente între generații.
Avem trei generații de femei între care există niște gene comune și, de aceea, și niște experiențe similare, repetate, ca un fel de moștenire karmică, imposibil de evitat.
Între bătrâna doamnă Craiu, figura spectaculoasă a cărții, parcă ieșită din paginile Dimineții pierdute a Gabrielei Adameșteanu, fiica ei, Lidia, mama care își curăță casa compulsiv și se mărită cumva contre-coeur cu inginerul Scarlat, și nepoata ei, Ileana există un fond comun, aceeași feminitate fragilă, dar și puternică, surprinsă la vârste distincte. Ileana este cea care își amintește – ca să se înțeleagă pe sine – golurile, nepotrivirile misterioase, trauma și suferința din biografia mamei sale. Dar, concomitent, își amintește și de „mamaia“, doamna Craiu, care este, de fapt, adevărata figură de atașament din viața ei.
Folosind flashback--ul ca tehnică de bază, dar dându-i o prospețime surprinzătoare, autoarea împletește istoriile acestor femei într-o țesătură fină care aproape dă textelor din volum aparența unui roman autobiografic en miettes. Discreția îmbinărilor și simplitatea poveștilor sunt construite, sunt rezultatul unei lungi practici a scrisului și cred că sunt amprenta marilor prozatori. Pe lângă această poveste identitară, volumul Gene dominante e și un valoros volum despre copilărie, descriind crâmpeie dintr-o copilărie petrecută într-un orășel comunist (încă!), de provincie, în casa bunicii, copilărie în care cred că se recunoaște o întreagă generație. Memorabile sunt, în acest sens, nu doar „Pipote și căpșuni” sau „Chirca”, ci și, mai ales, povestirea care încheie magistral volumul, „Bâta”, în care acest obiect, „o bâtă neagră, groasă și noduroasă, făcută din stejar de domnul Craiu”, se identifică metonimic cu profilul aproape mitologic al bunicii, văzută, de data aceasta de Ileana, în momentul despărțirii, „învelită în dantele și cearșafuri albe satinate”.
Importante pentru o privire socio-antropologică asupra epocii, sunt și paginile despre viața cotidiană în comunism și, mai ales, despre viața de zi cu zi a unei familii obișnuite din perioada respectivă: femeia care spală rufele cu apă rece ca să iasă mai curate (dar și pentru că apa caldă era cu program) și îi pune soțului venit de la fabrică mâncarea în farfurie, micile cozerii colegiale dintr-o întreprindere, aventurile pe litoralul românesc, unde, în schimbul unui cartuș de Kent, sfânta șpagă, puteai obține bilet la nemți și cameră cu vedere la mare.
Este absolut remarcabil cât de bine reușește autoarea să redea atmosfera epocii într-un volum în care accentul nu cade pe social, ci pe individ și emoțiile sale, despre individul prins în relații de tot felul, relații din care se țese toată substanța cărții.
Excelent scrisă, atent construită și concepută, cartea de povestiri a Ștefaniei Mihalache confirmă anvergura autoarei, care, e limpede, poate performa în registre și genuri diferite cu la fel de mare succes. Meritul fundamental al cărții este că vorbește despre teme dureroase fără morgă și fără patetism, într-o proză curată, matură și convingătoare. Uneori, se ghicește, discret, și ceva din poezia autoarei. No spoilers.
