Despre familie și alți demoni

În lumea literară este vehiculată ideea conform căreia un scriitor ar trebui să înceapă prin a publica proză scurtă, ca abia apoi să migreze către structuri mai mari. Nu puține sunt exemplele celor care au procedat așa și au făcut-o și bine. Deși poate suna vag (ca situare într-un cadru temporal), proza scurtă a ultimilor ani nu a oferit debuturi remarcabile, ba chiar s-a discutat despre necesitatea unei resuscitări urgente a acesteia, fapt concretizat prin organizarea unor ateliere. Roadele lor încep să fie vizibile, unul dintre „produsele” de calitate fiind Simona Goșu.

Cu volumul de proze scurte Fragil (Polirom, 2020, 297 p.), Simona Goșu pare a fi un scriitor care reușește de la prima carte. Debutul scriitoarei este unul în forță, care se bucură de multă maturitate scriitoricească pentru un debutant și care tinde să deblocheze o tematică ce, în viziunea majorității, este egală cu frumosul, cu diafanul.

Tematic, relația copii-părinți e scheletul cărții, în timp ce carnația o reprezintă sentimentele puse în joc între aceștia. Copii curioși, vulnerabili (mai toți au opt ani) și părinți existenți doar fizic adesea, cu un background nefericit (părinți divorțați care încearcă să-și reînnoiască viața, bărbați ieșiți din închisoare sau în închisoare încă, un tată care are amantă, mame cu obsesii și frici de neînțeles, hiperprotective sau indiferente, mamă cu un copil mort etc.) relația lor e așezată sub semnul, cum ne spune și titlul volumului, fragilului. Faptul că cele mai multe familii sunt monoparentale accentuează și mai mult premisa insecurității emoționale a protagoniștilor.

Totul lasă senzația că e trăit intens, sincer, primitiv, dar firesc, fără prea multe complicații, iar aici stă marele merit al autoarei în ceea ce privește nararea textelor: păstrează o distanță necesară față de poveștile sale, se implică atât cât trebuie, nu-și compătimește personajele și nu alunecă în direcţia pateticului sau a artificialului. Textele au un ton neutru, sunt construite cu calm și cu răbdare, într-un mod chirurgical, astfel încât toate sentimentele nocive sunt prezentate așa cum ar trebui: sunt firești, ele făcând parte din lumea noastră cea de toate zilele. Răul, cruzimea sunt tratate pe aceeași scară cu binele. Există momente când cititorul poate avea impresia că, dincolo de text, se află mai mult de atât, că sunt detalii la care ar vrea să aibă acces și care îi scapă. De altfel, mai toate povestirile gravitează în jurul detaliului sau în jurul unor minime sugestii, fapt în urma căruia rezultă și situații cu un caracter echivoc.

Puștii din prozele Simonei Goșu sunt unici, ei nu mai amintesc în vreo formă de copiii care au rămas în istoria literaturii române. Nu mai e povestită aici „copilăria copilului universal” sau a celui din perioada comunismului. Copii sunt înclinați spre gânduri și acțiuni care trădează mediul instabil emoțional din care provin, mediu uneori cosmetizat de părinți, alteori lăsat așa cum e. Prin istețimea și naivitatea lor, combinate adesea, simplificarea evenimentelor de o importanță majoră și amplificarea unor evenimente minore pare a fi un simplu exercițiu la îndemână unor ființe socotite prea crude pentru a le înfăptui.

Pentru ei, așa cum este și normal, lumea este o construcţie creată de cei mari, mediată prin joc, cu reguli stabilite tot de către aceștia, însă toată nevinovăția lor gingașă poate derapa în situații crude (ca în Lumină). Păstrând proporțiile, ei seamănă cu copiii din Împăratul muștelor. Totul se reduce la ideea de supraviețuire și de conviețuire cu ceilalți, mai exact, cu adulții, și cu problemele proprii sau ale acestora din urmă. Relația copil-părinte este structurată într-un mediu domestic acceptat din punct de vedere social, dar demonizat din punct de vedere sentimental. În Aleea duetului nr. 26, Crina de la cinci, din cauza lipsei de atenție din partea mamei și a noului iubit, se refugiază, pentru câteva ore, în sânul unei familii la rândul ei cu probleme. Copilul și mama, mai exact, un tată bolnav, părăsit de soția plecată în Danemarca, luând și pe fiul lor cu ea, și mama bolnavului, o bătrână care a venit să se îngrijească de el, beau spirtul cerut de femeie și pe care Crina l-a adus pe ascuns de la ea de acasă. A doua zi, fata află că cei doi s-au sinucis. În ceea ce privește poveștile cu „copiii mari”, și ei sunt urmăriți de traume ale copilăriei sau de disfuncționalitatea relației actuale cu părinții sau cu partenerii de viață.

Aparte sunt totuși câteva povestiri care pot fi pârghii către eventuale cărți viitoare ale autoarei, în mod special cele cu și despre copiii-victime ale bullyingului (în Negresa, Cinema Central), acestea prezentând situaţii sociale rar descrise în cărțile din literatura română. Nici exploatarea eroticului nu-i pune probleme autoarei (a se vedea Revederea, Hotel Paradis), deși aici i s-ar putea reproșa că forțează lucrurile folosindu-se de relația copil-părinte. Până la urmă, e un volum de proze scurte, însă, când tonul și ideile sunt unitare, cum e în cazul de față, asemenea povestiri pot disturba.

Simona Goșu nu debutează doar cu un volum impunător, „memorabil”, ci și cu unul care creează așteptări mari de la (posibil) următoarea sa carte.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Gabriel Florin Macsim

Cineva va muri

Gabriel Florin Macsim este buzoian și profesor de matematică. Ba chiar doctorand. Și muzician. E o groază de lucruri. Însă cel mai important e faptul

Print
Anastasia Fuioagă

Radu Vancu – Răul

Upon the instruments of death/ The sunlight brightly gleams. (King Crimson – Epitaph) Răul, jurnalul lui Radu Vancu apărut vara aceasta la editura Humanitas, are

Print
Ana-Maria Roșca

Când nedreptatea îi este stavilă morții

În pofida titlului care și-ar putea purta cititorii cu gândul la vechiul mit al jertfei pentru creație, romanul Înger de piatră devine cu ușurință o

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *