Despre feminism și alte revolte interioare

În ultima perioadă, singurele distracții de care mai profit sunt piesele de teatru și, trebuie să recunosc, atât titlul, cât și subiectul spectacolului Libertate la Bremen m-au intrigat. De ce libertate? Și de ce se obține ea prin crime?

Când am intrat în sala de spectacol, deja eram introdusă în atmosferă: muzică stranie, cumva apăsătoare, un mare dreptunghi din plexiglas, care îi ținea captivi pe actori și o naratoare foarte languroasă, care povestea plimbându-se senzual prin sală; relata fapte reale din Germania secolului al XIX-lea, punând accentul pe gândirea nemților, exagerat de patriarhală, pe drepturile inexistente ale femeilor și pe influența bisericii asupra structurii lor sociale și familiale.

Inițial, crezusem că am întârziat, deși sunt un despot al timpului și ajung la teatru mereu mai devreme, tocmai pentru a nu pierde nicio secundă din spectacol. Farmecul teatrului contemporan e că mereu te surprinde cu ceva. Libertate la Bremen își permite să fie interactiv și să introducă publicul într-o dramă reală încă de dinaintea începerii propriu-zise a „acțiunii”, tocmai pentru a înțelege mai bine alegerile pe care le face protagonista, Geesche Gottfried. Așa cum se și intitulează spectacolul – o dioramă – ideea este respectată ad litteram: avem un „tablou” – „acvariul” unde se desfășoară acțiunea – și bezna din jurul lui, în exteriorul căruia se plimbă, atoateștiutor, personajul-martor.

Când începe piesa, prima scenă te izbește prin contrastul dintre despotismul soțului și supunerea femeii în fața unor ordine pe care nu le poate contesta. Sunetul de fundal e apăsător: țipete infernale de bebeluși care nu mai contenesc și pe care mama le ignoră cu desăvârșire, singurul agasat de ele fiind tatăl, care bea șnaps întruna pentru a-și amorți auzul. Toată scena e plină de tensiune, simți cum parcă se va rupe sau se va sparge ceva, fiindcă „mirosul” nervilor întinși la maximum te îmbătă cu fiecare cuvânt rostit de bărbat. Superioritatea, batjocura o aduc pe soție în fața gestului fatal: otrăvirea tiranului. Așa ajunge Geesche să săvârșească prima crimă, căci femeia din ea voia libertate!

De ce vorbesc despre feminism atunci când mă refer la un gest atât de extrem? Pentru că toată piesa este un strigăt de ajutor al unei femei inteligente, care nu suportă să trăiască sub bigotismul indus de biserica catolică în mințile tuturor soțiilor. Geesche vrea să își manifeste gândurile, emoțiile și sexualitatea. Nu se sfiește să dorească, să guste din plăcerile vieții. Vrea să conducă afacerea soțului ei, vrea să ia decizii singură și oricine îi stă în cale, inclusiv familia, cade pradă otrăvurilor sale. O decizie cu parfum de nebunie, dar marile schimbări au fost făcute mereu prin revolte, iar victimele colaterale n-au lipsit niciodată.

Dacă la începutul spectacolului avem o Geesche smerită, cu păr prins în coc, cu haine sobre, la sfârșit, pare de nerecunoscut: părul este tuns, pasul este hotărât, iar vocea taie în carne vie orice reproș. Femeia supusă dispare cu fiecare crimă înfăptuită…

Naratoarea ne avertizează încă de când pășim în sală că piesa de teatru este inspirată dintr-un fapt real – ultima execuție publică a unei criminale din Bremen, care a reușit să ucidă cincisprezece oameni fără absolut nicio explicație, însă Fassbinder ne oferă o posibilă explicație, un soi de motiv care ar fi putut sta în spatele nebuniei acestei femei!

Publicat în Actualitate, Cultură, Evenimente, TeatruRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare