Una dintre surprizele, îndrăznesc să spun neplăcute, petrecute la Gala Premiilor Oscar de anul acesta a fost mutarea accentului dinspre calitatea artistică, originalitatea și ingeniozitatea poveștilor către dimensiunea vădit socială a filmelor. Prin această afirmație nu doresc să spun că un film nu poate fi bun dacă militează pentru o cauză nobilă, ci că un film ar trebui să fie mai mult decât un manifest social. Numai supralicitarea acestei dimensiuni a putut face ca lungmetraje precum The Fabelmans, Tár și The Banshees of Inisherin să rămână nepremiate, în ciuda numeroaselor categorii la care au fost nominalizate. Cu atât mai mare a fost surpriza, cu cât The Banshees of Inisherin, produs în regia lui Martin McDonagh, cel care îi semnează și scenariul, se afla pe lista scurtă a filmelor cu cele mai mari șanse de obținere a unui trofeu. Având deja în palmares un Oscar obținut în 2004 pentru Six Shooter, McDonagh este cunoscut în lumea cinematografiei pentru inserțiile de umor negru și pentru excentricitatea poveștilor propuse spre vizionare. Nici ultimul său lungmetraj nu face excepție de la acest tipar. Filmul aduce în prim‑plan frângerea unei prietenii dintre doi camarazi neobișnuiți: Pádraic Súilleabháin (jucat de Colin Farrell) – un bărbat în jurul vârstei de 30 de ani fără perspective de viitor, care locuiește împreună cu sora sa și pentru care cea mai mare importanță în ordinea va‑ lorilor personale o au relațiile cu ceilalți – și Colm Doherty (interpretat de Brendan Gleeson) – un bătrân morocănos stăpânit de ambiția (bruscă a) împlinirii prin compoziție muzicală. Ruperea în sine, care provoacă (sau aduce la suprafață) o serie de crize ale sensului pentru personajele principale, este neobișnuită, întrucât motivele sale nu sunt fățiș prezen‑ tate, ci doar sugerate, păstrându‑se loc pentru mai multe interpretări.
Neavând un corespondent antropomorf în cultura românească, în care moartea este anunțată mai degrabă de semne decât de prezențe, banshees, spiritele feminine din folclorul celto‑irlandez care prezic, în mod tradițional, marea trecere, vestesc în filmul regizat de McDonagh mai multe treceri de diferite anverguri. Figura care întruchipează cel mai clar (chiar canonic) acest tip de spirit aparține doamnei Mrs. McCormack (interpretată de către Sheila Flitton), o umbră de om, sinistră și imprevizibilă, a cărei apariție anticipează momentele de maximă intensitate ale acțiunii. Însă, dincolo de aspectul exterior dezagreabil, prin chiar viața pe care (nu) o duc și prin lipsa de reacție la atrocități (dintre care se distinge maltratarea adolescentului Dominic de către propriul tată – ironic – polițistul comunității, un bărbat alcoolic și violent), toți locuitorii din Inisherin nu sunt altceva decât (pre)figurări ale neantizării, fapt sugerat (și) de către pluralul substantivului banshees utilizat în titlu.
În acest sens, plecarea de pe insulă este una dintre soluțiile contra atrofiei sufletești și intelectuale, maladie băgată de seamă numai de Colm Doherty și Siobhán. Cel dintâi își caută izbăvirea în creație (sau cel puțin așa pretinde), în vreme ce Siobhán își găsește leacul într‑un job de bibliotecară pe continent, job pe care decide să îl accepte după un lung proces interior câștigat de avocatul propriei salvări (așa cum i se reproșează de către comunitate prin cuvintele poștăresei) în detrimentul salvării fratelui său. Prins într‑un păienjeniș de relații și ritualuri laice (precum mersul zilnic la crâșmă la aceeași oră) care îl lasă indiferent față de sine, Pádraic ar părea că primește, în mod paradoxal, șansa salvării (înțeleasă ca dobândirea capacităților autoreflexive și de decizie) prin abandonare.
Ghidat de un prim impuls critic, spectatorul i‑ar putea cataloga pe Siobhán și Doherty drept întruchipări ale egoismului și lipsei de empatie. Șansele să aibă dreptate sunt egale cu șansele de a fi fost indus în eroare, una dintre multele calități ale scenariului fiind faptul că lasă deschise ușile unor interpretări opuse cu privire la motivele care stau în spatele deciziei celor doi de a tăia punțile de legătură cu Pádraic. Este adevărat că bătrânul arțăgos își expune pledoaria pentru liniște, meditație și dobândirea nemuririi prin artă, dar de ce alege să se saboteze mutilându‑și tocmai mâinile, atât de necesare în viața unui muzician/ violonist, pentru a‑i demonstra prietenului său nevoia de rupere? Dintr‑un masochism ce alimentează singura compoziție pe care reușește să o scrie sau din dorința ca, trezind în celălalt, prin șoc, conștiința de a fi (prin conștientizarea efectelor pe care un anume fel de a fi le are asupra alterității) să îl pună în situația de a se confrunta cu propria poziționare în lume, să îl „trezească” și să se mântuie prin celălalt? Gestul surorii, care înțelege situația lui Pádraic de bărbat blocat în pre‑adolescență, inocent, aproape idiot (cu înțeles dostoievskian), ar putea, de asemenea, fi unul voit provocator, care să îl împingă la trecerea spre o nouă vârstă.
Finalul filmului lasă sub semnul întrebării situația bărbatului încercat de bruștele schimbări apărute în universul său aproape inert. Pe de o parte, Pádraic devine capabil de a lua decizii pe cont propriu (refuză să plece de pe insulă) și își stabilește o ierarhie a ceea ce îi merită prezența, întâietate având animalele sale. Pe de altă parte, alegerea de a rămâne în Inisherin poate fi doar rezultatul temerii de a schimba unicul lucru care a rămas intact în sistemul de referință învățat din copilărie: spațiul și comunitatea care îl ocupă, cu toate hibele ei. Înseamnă asta că va deveni el însuși un spectru? Din nou, ambele căi rămân deschise.
Thanatos‑ul nu ia în film numai forma decesului propriu‑zis, ci și, așa cum am punctat deja, formele unor ruperi: a relațiilor de prietenie, a legăturii cu familia, a uitării. De remarcat este și că evenimentele se petrec în anul 1922, într‑o perioadă de cumpănă pentru irlandezi, aflați în plin război civil, care se va sfârși cu ruperea statului într‑o parte independentă, actuala Republică Irlanda, și una dependentă (cea nordică), integrată în Regatul Unit.
În ciuda atmosferei dramatice ce învăluie viețile protagoniștilor – neliniștea lor este dublată de starea vremii (sau stocată în ea, după cum foarte original o spune Dan Sociu), în cea mai mare parte cețoasă sau înnorată – există o doză considerabilă de umor (cum altfel decât întunecat) care mai diminuează din tensiunea evenimentelor, scoțând la iveală comedia din spatele oricărei tragedii. Uneori discret, îmbinat cu ironia, comicul se lasă savurat numai de privitorul atent la detalii: de exemplu, într‑una dintre scenele de ceartă dintre cei doi vechi prieteni, Pádraic îi spune lui Colm că îl plăcea mai mult atunci când era pur și simplu un bărbat de treabă, fără aspirații artistice. Cel din urmă îi răspunde că oamenii de treabă sunt dați uitării de toată lumea, moment în care camera se mută asupra figurii lui Pádraic, în spatele căruia, în penumbră, se întrezărește o pictură înfățișându‑l pe Hristos. Alteori, umorul este creat prin mijloace mai evidente, așa cum se întâmplă în timpul discuției dintre Colm și preotul comunității din cadrul confesiunii, sfârșită prin izbucnirea preotului care, enervat nu de păcatele bătrânului, ci de între‑ barea sa ironică cu privire la slăbiciunea pentru bărbați, îi spune că va fi dat naibii.
În ciuda faptului că nu a primit niciun Oscar, The Banshees of Inisherin merită vizionat și revizionat pentru problemele pe care le ridică cu privire la relațiile dintre oameni și rolul lor în găsirea unui sens în viață/loc în lume, pentru jocul strălucit al actorilor, pentru grija acordată detaliilor și… pentru restul motivelor pe care fiecare privitor în parte le va adăuga, cu siguranță, la această scurtă listă.
