Astăzi, când majoritatea categoriilor care susţin ideea unui „sens al vieţii” – categorii precum „esenţa”, „natura”, „adevărul”, „subiectivitatea” – au fost puse sub semnul întrebării ori şi-au pierdut din prestigiul filosofic tradiţional, a te confrunta cu această problemă ar putea să pară desuet, dacă nu chiar ridicol. În ciuda faptului că, după cum arată – pe urmele lui Jean Grondin – Ştefan Afloroaei în Despre simţul vieţii, problema „sensului vieţii” apare în filosofia occidentală abia odată cu valul critic care a erodat marii termeni enumeraţi mai sus – adică într-un text timpuriu al lui Friedrich Nietzsche –, astăzi e dificil să mai cedăm vreuneia dintre cele două maniere universaliste în care s-ar putea răspunde la problema sensului vieţii. Primul dintre acestea ar privi viaţa în ansamblu – cu toate formele ei, de la cele mai rudimentare până la cele mai complexe – şi ar căuta o menire a ei în univers. Această abordare ar conduce, aşadar, către o metafizică a vieţii. O a doua abordare ar consta într-un soi de etică universalistă bazată explicit sau implicit pe o metafizică sau, cel puţin, pe o ontologie regională care să stabilească menirea umanităţii în univers. Adesea, cele două abordări merg mână în mână, cum este cazul, de exemplu, la Henri Bergson, în Evoluţia creatoare sau în Cele două surse ale moralei şi religiei.
Niciuna dintre aceste două căi nu ne mai pare azi practicabilă, iar Afloroaei nu le urmează în Despre simţul vieţii. Şi aceasta pentru că ambele abordări riscă fie să valideze inutil, să legitimeze post factum datul, ceea ce există deja (este cazul, măcar în parte, al lui Bergson în Evoluţia creatoare), fie să impună o direcţie de urmat unei pluralităţi care nu are nevoie de un asemenea gest de forţă. Ambele căi se adăpostesc, în felul lor, după faldurile unei autorităţi.
Prin urmare, problema pare a fi aruncată spre celălalt mal, strict particular, cel al exclusivităţii persoanei întâi: sensul vieţii ar fi, aşadar, numai sensul vieţii fiecărui individ și orice încercare de a pune problema într-un orizont al generalităţii n-ar face decât s-o deturneze şi s-o falsifice. Suntem însă, automat, conduşi către o dificultate: dacă nu se poate vorbi de sens al vieţii, ci doar despre tot atâtea sensuri câţi indivizi există, atunci s-ar mai putea oare spune ceva despre această chestiune? Fiecare sens particular se retrage în tăcerea trăirii proprii, iar problema sensului vieţii devine mută. Sigur, fiecare individ ar putea încerca să comunice propriul sens celorlalţi, dar, în primul rând, comunicarea lui este deja obiectivare, traducere în termeni generali, de-singularizare, iar în al doilea – şi mai important – rând, sensul propriu astfel comunicat nu pare a mai putea fi relevant pentru eventualii săi adresanţi.
Să fi ieşit aşadar „sensul vieţii” din lista problemelor cu care mai are sens să ne măsurăm? Ştefan Afloroaei ne arată că nu. Şi aceasta pentru că alege o altă cale decât cele de mai sus: în loc să trateze despre sensul vieţii ca atare, Afloroaei alege să filosofeze pe marginea sensului întrebării cu privire la sensul vieţii. Care sunt posibilele sensuri ale acestei întrebări în funcţie de sensul pe care-l acordăm noțiunii de „sens”? Care sunt tonalităţile afective care însoţesc dezvăluirea, în noi, a acestei întrebări? Care sunt imaginile dominante prin prisma cărora gândim, de obicei, această întrebare? Care este raportul acestei întrebări cu problema morţii? Acestea sunt numai câteva dintre întrebările despre întrebarea cu privire la sensul vieţii, asupra cărora se apleacă Despre simţul vieţii. A trata despre întrebare în dauna răspunsului – sau, mai bine, a răspunsurilor – readuce această chestiune a „sensului vieţii” în câmpul lucrurilor ce pot fi privite în comun şi discutate cu sens fără a ne pierde nici în abisurile infinitezimale ale individualităţilor atomare, nici în vidul generalităţilor atotcuprinzătoare.
Foto: Ciprian Măceșaru
