Nu este un secret pentru nimeni că există, mai ales în liceu, o oră de literatură – generic vorbind – paralelă cu aceea oficială. Una clandestină, gri, evazionistă, vag reglementată. Și nu mă refer la orele de meditații pe care le iau elevii – acestea sunt orientate clar către pregătirea examenelor -, ci la mersul pe sârmă al găsirii și al salvării, de către profesori, a sensului acestei discipline școlare în ochii, dar mai ales în existența prezentă și viitoare a tinerilor. Dacă facem o simplă razie pe internet sau, mai exact, pe diversele rețele de socializare, decupând aria educației prin literatură, nu știu câte exemple de bună practică „pe bune” vom găsi structurate pornind de la literatura canonică. Acele proiecte și activități care să-i trezească pe elevi, să-i incite a-și scoate ochii discutând despre un roman, să-i momească a intra în librării și a citi în metrou sau în tramvai. Acum, în timpul școlii, dar și mai târziu, în toată viața lor.
Comoditatea care ne ofilește
„Vina” nu este nici pe departe a pomenitei literaturi canonice – ea chiar trebuie să rămână un segment obligatoriu, din motive cultural-identitare certe, pe care nu-mi propun să le expun aici -, ci a sfintei comodități care ne ofilește pe toți deopotrivă: elevi, profesori, inspectori, părinți și alte „entități” mai mult sau mai puțin îndreptățite la existența în parohia școlii. Această confortabilă plictiseală ne face să plimbăm din clasa a IX-a până la sfârșitul liceului același autor, de cele mai multe ori cu același text, prin fața tuturor colectivelor de elevi, repetând cam aceleași lucruri, cu bine-cunoscuta scuză a unui baubau numit bacalaureat – în fapt un mielușel speriat, care se retrage cuminte la locul lui în fața unui tânăr dezghețat, citit și motivat -, crezând sau mințindu-ne că așa ne facem datoria. Nu ne-o facem pe deplin, chiar dacă programele școlare și recomandările oficiale ne cântă în strună, ba îi mai adăugăm și niște păcate numite indiferență, neinformare, lene intelectuală, lipsă de conexiune cu „publicul-țintă” care, asistând la același spectacol, cască delicat sau pleacă indignat. După posibilități. Nu este, totuși, crima perfectă, pentru că există din ce în ce mai mulți profesori care au curajul dezvoltării unor strategii proprii ca alternative necesare și fericite la biblia programei de bacalaureat. Unii își postează ideile și experiențele în vitrina online-ului – ceea ce nu e rău, pentru că-i inspiră și pe alții -, însă cei mai mulți sunt anonimi și discreți. Ei contează cu adevărat. E vorba de opționale de literatură contemporană care nu funcționează doar pe hârtie, ci și în fapt, de abordări deschise (asociative, comparative, contrastive) ale textelor vechi – clasice sau clasicizate prin uz – și (foarte) noi, de parteneriate cu muzeele literaturii, care au inițiativa (cel puțin la Iași) de a veni în școli sau de a crea ateliere pentru elevi la ele acasă, conduse chiar de scriitori, de numeroasele cursuri și tutoriale oferite de ONG-uri din aria educației, de atenția pe care presa culturală începe să o acorde și zonei preuniversitare a cititorilor de literatură etc. Constat cu bucurie că în sprijinul lor vin și reperele metodologice pentru clasele a IX-a și a X-a publicate în ultimii doi ani, în care o echipă vizionară și curajoasă schimbă radical niște accente, ca preambul, sper, la viitoarele (noi) programe școlare.
Am riscat aruncând în ring cărți noi
Acum să nu-și imagineze cineva că liceenii, din orice școală și din orice lume, sunt, la unison, o comunitate arsă de focul cunoașterii, așteptându-l cu sufletul la gură, oră de oră, pe apostolul-profesor care le dă, cu lingurița didacticii, tot ce-și imaginează mintea omenească. Am fi, ca oameni ai școlii, ipocriți să afirmăm așa ceva și naivi, în alte ipostaze, să ne imaginăm c-ar fi posibil. Aveți copii sau, dacă nu, televizoare care vă ajută să dibuiți adevărul: fiecare zi e o luptă, uneori inconștientă, la sfârșitul căreia ești bucuros că s-a terminat, iar mulțumirea de sine se amestecă deseori cu amărăciunea și cu dezamăgirea. Am riscat de multe ori liniștea orei de literatură aruncând în ring cărți noi, proaspăt publicate sau traduse în limba română. Uneori am oferit la premiile de sfârșit de an romane pe care nu le citisem încă – le primisem ca sponsorizare sau le comandasem în cunoștință de cauză, după o rapidă informare sau chiar după recomandarea elevilor mei, vrând să le vâr sub ochi cărți „vii”, scrise de oameni care respiră același aer al timpului prezent, se luptă cu aceleași probleme ca părinții lor sau ca ei înșiși, văd cam aceleași filme și aud la radio aceleași știri. Sigur că mi s-a întâmplat să greșesc, să supăr vreun părinte care a văzut în romanul citit de copilul său un vocabular uneori licențios, departe de influența pură, cristalină și paradisiacă – nu-i așa?! – pe care ar trebui să o exercite școala asupra tinerei generații, chiar a viitorului țărișoarei noastre (aplauze). Dincolo de glumă, am supraviețuit și rezist în continuare, poate nu doar datorită faptului că mulți adulți sunt foarte ocupați și n-au vreme să cerceteze lecturile copiilor.
Recomandări editoriale din 2021: autori români
Un leac sănătos și „natural” de vindecare a noastră, a tuturor, de pericolul lunecării într-o pudoare vecină cu imaturitatea când vine vorba de citirea și dezbaterea pe marginea literaturii scrise în prezent –care nu ocolește deloc limbajul crud, neconvențional sau stilizat în sens argotic – este Festivalului Internațional de Literatură și Traduceri Iași. Zecile de evenimente din cadrul acestuia atrag tinerii către participarea, implicată și netrucată, la tot felul de întâlniri, dialoguri, proiecții, lecturi publice, ateliere etc., fiind un barometru fidel al ecárt-ului dintre literatura canonică și aceea necanonică. „Lupta” pe care o duc eu însămi, zilele acestea, este pe fondul, în jurul și în contul celor cinci volume nominalizate la Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte publicată în 2021, inițiat în cadrul FILIT din 2013, proiect despre care scriam, tot în „Timpul”, și anul trecut pe vremea aceasta. Acum mi-am creat un (nou) pretext pentru a aduce vorba despre cele cinci cărți nominalizate anul acesta și pentru a le recomanda în câteva cuvinte, la rându-mi, colegilor de breaslă și elevilor de liceu.
Tulburătoare, dură, rafinată prin jocul estetic transformat în strategie narativă, lucidă până la cinism, tragică și sublimă, răscolitoare pentru cititorul pregătit să renunțe la prejudecăți și împovărătoare pentru acela care vrea să-și prezerve serenitatea parcurgând-o (lucru imposibil, după părerea mea) este Alina Nelega, cu romanul un nor în formă de cămilă. Având în centru relația dificilă, contorsionată, amestec hamletian de iubire și ură, dintre o mamă și fiul ei (presupus) bolnav, romanul deschide curajoase intrări către tot ce înseamnă lumea teatrului, văzută de pe scenă, dar mai ales din culise (mama-narator este o celebră regizoare), până la transmutarea ei în viața reală și invers. Intervenția din capitolul final, al VII-lea, a celei de-a doua voci de povestitor, a fiului, aruncă în aer toate presupunerile și așteptările cititorului, „manipulat” până acum, ca un actor docil, de autoritara și talentata regizoare.
O carte mai degrabă „de stare” decât „de acțiune” – în care (auto)marginalizarea și izolarea de oameni are ca revers o sănătoasă întoarcere la elementar – este Ioșca, cunoscutul și comentatul (deja) roman al lui Cristian Fulaș. Pretinzând fără ostentație un cititor dedat cu marea literatură, matur, răbdător și atent la toate punctele de echilibru ale textului – alternări și juxtapuneri de planuri într-o devălmășie atent controlată, conflicte care apar și dispar fără soluții narative evidente, un lirism al gesturilor simple și al relațiilor întâmplătoare, o scriitură lentă și viguroasă, păstrată până la capăt într-o tonalitate asumat cenușie și monotonă etc. – Ioșca ar putea fi citit ca un roman al eroicului pus între paranteze, în care lumea se încheagă pe nesimțite în jurul unui personaj acategorial, vag contemplativ și moromețian, cuminte și profund în datele sale esențiale.
Un roman-confesiune plăcut, direct, așezat, sincer și „omenesc”, în care fiecare cititor – dar mai ales cititoare – se poate regăsi cu ușurință, ca într-o oglindă care ne arată vulnerabilitățile, căutările, rătăcirile, frustrările și iluziile, este Mă găsești când vrei, semnat de Lavinia Braniște. Vocea care îi dă viață este a unei tinere de 34 de ani ce pare sau se crede predestinată eșecului în viața afectivă, învățând din mers a-și dezvolta mecanisme de autoapărare în relație cu cei din jur: iubiți, colegi, părinți, prieteni etc. Având un limbaj prietenos și un subiect ordonat parcă la întâmplare, în funcție de fluxul amintirilor care devin uneori explicații pentru anumite decizii din prezent, romanul te ține cu el până la sfârșit, solidar cu Maria, pe care ajungi să o iubești și să o admiri cu toate stângăciile și erorile ei sentimentale. Sau tocmai datorită lor.
Dintre cele câteva recenzii și comentarii pe marginea celui de-al doilea roman al lui Andrei Dósa, Multă forță și un dram de gingășie, cea mai ofertantă pentru „uzul didactic” este a lui Adrian Lăcătuș, care îl vede pe naratorul-autor Dósa ca „un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercând să găsească claritatea, fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic, și fără să știe cum.” Dacă în romanul Laviniei Braniște găseam ideea de feminitate spartă în tipare fragmentate, în scrierea de față putem vedea din interior, în acțiune și în evoluție, un tip de masculinitate original descompusă de autor și oferită cititorului ca un jurnal neîntrerupt al trecerii de la adolescență la o maturitate constant refuzată. Blocajele în comunicarea cu familia, cu prietenii, dar mai ales cu fetele, sentimentul ratării și al inutilității, revoltele mocnite, bâjbâielile academice, minciunile fals salvatoare, frica permanentă de neacceptare din partea celorlalți, (auto)definirea prin prisma relațiilor sau a dominației celor din jur sunt câteva linii tematice și emoționale care fac din romanul lui Andrei Dósa o lectură inițiatică potrivită (și) pentru liceeni.
Volumul debutului ca prozatoare al poetei, jurnalistei și activistei culturale Elena Vlădăreanu, August reunește zece proze scurte al căror prim numitor comun este luna august, în care sunt plasate întâmplările „de sezon” pe care le găzduiesc. Scrise într-un stil ce emană familiaritate cu cititorul și naturalețe în surprinderea fidelă – uneori confesivă, alteori sub forma notațiilor simple, câteodată cinematografică – a celor mai omenești situații de viață, povestirile din volum deschid ușa cotidianului și ne invită firesc să „locuim în poveste”, fără vreun clișeu sau vreun artificiu obositor. În ceea ce privește temele dominante, o apreciere cuprinzătoare găsim chiar în prezentarea coordonatoarei colecției, Eli Bădică: „scriitoarea cartografiază domesticul, intimitatea, familia, genul, puterea, clasa, condiția, emoțiile, universul în micro”.
Acestea fiind spuse, să ne urăm spor și izvor în toate ale scrisului și ale cititului!
