Despre moarte sau locul perfect de unde se vede viața. Despre ce vorbește Tolstoi în Moartea lui Ivan Ilici?

Am promis Anna Karenina – se amână. Îi vine și ei rândul în acest ciclu de Lecții de literatură rusă pentru copii mari. Acum despre altceva, la fel de interesant. Dacă Tolstoi scrie cele mai reușite romane ale lumii, geniale, atunci proza lui scurtă este și mai bună. Ne vom opri la una dintre cele mai importante cărți scrise de mâna omului. O carte mică, pe care trebuie să o citim de minimum trei ori în viață: în adolescență, la mijlocul vieții (35-40 de ani) și la bătrânețe – fiecare simte când vine ea. Bijuteria literară se numește: Moartea lui Ivan Ilici. Suntem totuși în 2020 – anul din umbra morții.

Moartea este una dintre cele mai tabuizate teme umane. Moartea este un act înconjurat de multă mistică și are o încărcătură istorică și religioasă foarte complicată. De ce? Pentru că, de-a lungul istoriei, oamenii au încercat să o încarce cu diferite sensuri, să dea diverse ritualuri de comemorare și interpretare. De ce? Pentru că este singurul fenomen al vieții umane asupra căruia nimeni nu are o competență pentru că nimeni nu s-a mai întors să depună mărturie asupra morții. Nimeni nu are competență asupra morții, însă mai toți s-au bătut să aibă putere asupra ei pentru că moartea este ultimul act uman. Umanitatea se termină odată cu moartea. Cine deține putere asupra morții, deține putere și asupra vieții. De ce? Pentru că moartea este o scoatere a omului în afara câmpului politic. Dar nu acesta e subiectul nostru.

Nu știm despre moarte mai nimic. Însă știm multe despre procesul morții și ritualurile din jurul ei. Despre asta știu multe medicii, istoricii, antropologii, filosofii și, mai ales, bătrânii noștri prin mâinile cărora au trecut mulți oameni dragi care au murit. În mâinile mamei au murit cel puțin nouă oameni – chiar și copii. Ea poate spune că are o anumită competență și cunoaștere asupra acestui fenomen: starea de moarte, starea de dinaintea morții.

Cea mai competentă breaslă asupra procesului morții sunt scriitorii. Mai ales poeții – nu atât pentru că știu multe, cât mai ales pentru că au instrumentele necesare. Doar că puțini se aventurează.

Ritualurile morții, fenomen de care sunt foarte pasionat, sunt complexe și se tot modifică. Există, însă, un filon puternic religios și tradițional. Asupra ritualurilor morții, puterea statului a încercat să nu se bage prea mult – cu excepția „corpurilor politice” – lăsând asta în mâna comunității și a Bisericii. Biserica și comunitățile religioase au fost, cumva, cele care au controlat, și la noi încă controlează, acest proces. Statul modern doar a reglementat partea legal-medical-sanitară a corpului după moarte: un corp devine nu doar apolitic, ci iese și din câmpul legalității. Legile își pierd puterea asupra morții așa cum și politica se dizolvă.

Singurul regim care a schimbat radical ritualurile morții nu a fost cel comunist, care nu s-a prea atins de ritualurile morții – până și Ceaușescu și-a îngropat părinții după ritul ortodox – ci a fost, și este, regimul capitalist. El reușește să privatizeze moartea și să o scoată tot mai mult din câmpul spațiului public, deschis, și să o împingă spre spațiul public, privat. Moartea, sau mai degrabă corpul și ritualurile din jurul morții, intră într-un amplu proces profesional comercial de ritualuri: se monetizează și se ascunde. Asta se vede foarte bine în țările occidentale – la noi procesul e încă la început. Biserica nu vrea să piardă monopolul, iar noi suntem mult prea legați de rural și de tradiții ce aparțin unei lumi căreia nu-i mai aparținem. Pandemia, de exemplu, accelerează acest proces de privatizare și ascundere a morții, dizolvând total vechile ritualuri precum priveghi, ritualuri de înmormântare, pomeni, mese.

Îmi cer scuze de acest ocol, dar eu cred că într-o poveste nu trebuie să ne grăbim. Și, în general, e bine să nu ne grăbim. Graba, viteza sunt blestemul acestor vremuri de pe urmă pe care le trăim. Graba noastră e spre ce? Spre moarte, firește. Dacă finalul este cunoscut, atunci de ce să te grăbești? De aceea, în viață nu are rost să te grăbești: moartea te va ajunge – ea nu este niciodată în urma ta, ci doar în fața ta. Așa că, atunci când te grăbești în viață, de fapt, alergi spre moarte. De moarte, de asemenea, nu trebuie să te ascunzi – ea te va găsi. Te va găsi atunci când o aștepți cel mai puțin spun cărțile înțelepte.

Bun. Tolstoi și cartea lui despre moarte.

Lev Nicolaevici Tolstoi știe foarte bine că nu are competență asupra morții, de aceea, el se ocupă doar de procesul ei – umiranie îi zic rușii – starea și procesul de dinaintea morții.

Tolstoi are un soi de întrebare fundamentală la care vrea să răspundă: despre ce este moartea, despre ce este procesul morții? Despre ce vorbesc oamenii înaintea morții? De fapt, despre ce vorbesc oamenii când vorbesc despre moarte?

Moartea lui Ivan Ilici este un soi de sinteză a tot ce s-a scris și se va scrie în secolul XX în filosofia existențială despre moarte și viață. Doar că aici avem o sinteză genială, expusă într-o mică povestire ușor de parcurs și șlefuită briliant. Nabokov, în Lecțiile de literatură rusă, care nu sunt chiar preferatele mele, dar unde are câteva texte foarte bune – Tolstoi și Gogol sunt bine prinși – susține: „Această poveste este cea mai strălucitoare, mai perfectă și mai complexă operă a lui Tolstoi.” Parțial, are dreptate: e cea mai complicată, dar are cel puțin două mai bune decât aceasta. Le descoperiți singuri.

Despre ce este cartea? Este despre suferința și moartea unui cinovnic obișnuit, cu o viață obișnuită – Ivan Ilici. Când apare cartea? Cartea a fost scrisă între 1882-1886, după epoca pe care autorul o numea „am fost beat de viață”. În „perioada de criză” sau „perioada de răsturnare” din viața lui Lev Nicolaevici. Perioada căutărilor – căutarea de sine, fuga de lume, căutarea unor răspunsuri totale și radicale. Aș putea povesti o zi doar pe acest subiect, dar nu e cazul.

Scurta povestire este scrisă impecabil, dar diferit decât suntem noi obișnuiți în marile romane. Aici Lev Nicolaevici e succint, cu fraze scurte, cadențate, renunțând la ispita înfrumusețării stilistice, ba chiar folosind o anumită suplețe stilistică și o anumită sobrietate estetică. Tolstoi, aici, lucrează mult mai mult cu detaliile, cu povestea gândurilor contextualizate bine pe un suport narativ cotidian în filigran. Gândurile capătă suport fiziologic, emoțiile capătă contextualizare clară în istoria personală și în multele detalii descrise. E destul de multă emoție și, ceea ce numim noi azi, psihologie. Dar nu psihologie de cabinet terapeutic.

Moartea lui Ivan Ilici este probabil cel mai bun și mai complex reportaj despre umiranie – starea de dinaintea morții, procesul morții. Unde ni se raportează totul despre ce fac și cu ce se ocupă oamenii înaintea morții și, mai ales, despre ce vorbesc și gândesc. Și cel care moare, și cei care sunt în preajma celui care moare.

Cum ne povestește Tolstoi? Tolstoi face aici două trucuri stilistice și de construcție geniale. El face practic un reportaj despre moarte. Cum îl face?

Tolstoi merge cu camera de filmat – este unul dintre cele mai inteligente trucuri stilistice inventate de el: reportaj din capul omului. Tolstoi filmează nu doar camera ori pe cei din jur, ci filmează și face reportaje din intimitatea omului: ne spune nu doar ce fac, ci și ce gândesc ei. Acea voce internă mereu prezentă, care, în romane, e deja folosită ca tehnică narativă. Acum aflăm ce gândesc oamenii când mor. Camera de filmat, în scris, a lui Tolstoi, ne arată cele mai ascunse lucruri. Pătrunde acolo unde nici Dumnezeu nu pătrunde – în cotloanele sufletului, în ultimul ungher al intimității. Și ne dezvăluie și nouă. Tolstoi ne face părtași la moartea unui om. Asta e marea invenție a tehnicii lui narative.

Și doi. Filmează nu doar contextul și mintea oamenilor, ci face și inserții istorice. De ce ne povestește Tolstoi toată genealogia, viața și visurile avocatului „mediocru – de mâna a doua”, Ivan Ilici? De ce ne sunt date toate detaliile din viața lui, prieteni și istorii banale? De ce aceste lucruri mărunte pe patul de moarte? De ce? Pentru că Lev Nicolaevici se uită înapoi, se uită la viață din perspectiva morții.

Rețineți că asta e cheia spre înțelegere, asta e cheia hermeneutică și direcția de găsire a răspunsului și mai ales a căutării. Căutarea unei poziții bune, perfecte, din care viața se dezvăluie în sensul ei plin. Poziția ideală a regizorului, a scriitorului, punctul din care viața se vede în plinătatea ei. Această poziție este moartea, procesul morții. Numai dinspre moarte viața poate fi văzută cu adevărat.

Există un personaj foarte important în carte. În total contrast cu atitudinea generală a indiferenței față de cel care moare. Și chiar a indiferenței față de moarte. A propos – incapacitatea de a „somatiza”, de a empatiza cu cel în suferință, cu cel aflat în procesul morții, e o altă temă grea în carte. O lăsăm să o descoperiți!

Bun, Ivan Ilici moare, iar cei din jur își văd de viața lor – o deșertăciune a deșertăciunii, ar spune omul care moare. Ivan Ilici are nevoie de altceva. Toți par indiferenți și neputincioși în a fi alături intim de el.

Și camera de filmat narativ se oprește asupra unui erou care „se comportă corect” cu omul în fața morții – cu Ivan Ilici. El este Gherasim – „mujicul de bufet”, un om din popor. Tolstoi ne arată tipologii diferite, eroi diferiți, așa cum e în viață, persoane care se învârt în jurul omului aflat pe patul de moarte. El însă mereu găsește un erou „altfel”. Nu ți-l scoate în față, nu ți-l impune direct și moralist, ci îl aduce ușor pe ecranul paginii. De obicei, acești eroi pozitivi ai lui nu sunt eroii principali, nu sunt personajele care sar în ochi, nu au funcții și poziții ierarhice importante, ci sunt mai degrabă secundari și „umili”.

Acest Gherasim este, prin contrast, un om simplu, dar puternic și sănătos. În timp ce Ivan Ilici este tot mai neputincios și mai „orizontal” la pat, Gherasim este „vertical”, „cu picioare puternice”, dar care se sincronizează perfect cu eroul suferind în fața morții. Este singurul erou, cred, care știe sau, mai degrabă, simte cumva nevoile reale ale lui Ivan Ilici, ale omului în fața morții.

Nevoile lui sunt legate nu doar de neputințele fizice care tot sporesc – și Gherasim trebuie să facă aceste lucruri dificile și neplăcute -, ci și lucruri mult mai subtile, intime, greu de sesizat pentru că sunt ascunse. E nevoie de o sensibilitate umană aparte, e nevoie de o solidarizare profundă cu muribundul.

Gherasim îl mângâie, îl ajută. Practic, încearcă să ia durerea muribundului asupra sa. Ce dorea, de fapt, Ivan Ilici? „Ivan Ilici voia, uneori, în clipele de după o îndelungată suferință, și oricât de rușine i-ar fi fost să recunoască, voia ca cineva să-l compătimească la fel ca pe un copil bolnav, să plângă la căpătâiul lui, voia să fie dezmierdat, sărutat, așa cum sunt dezmierdați și liniștiți copiii. Știa că e mare consilier, că în barbă i s-au ivit fire albe și că, de aceea, așa ceva nu era cu putință; și totuși o dorea”. Ei bine, asta înțelegea Gherasim și, cumva, îi aducea, cât de cât, lui Ivan Ilici, mângâierea și alinarea așteptată.

Tolstoi se pune pe hotar – e un soi de grănicer, vrea să ne descrie situația de la frontiera vieții. El observă că din această poziție, din acest punct, lumea și viața capătă o semnificație mult mai nuanțată, mult mai fundamentală, mult mai autentică.

Despre ce vorbim când vorbim despre moarte? Atunci când vorbim despre moarte, când urmărim moartea și o povestim, noi, de fapt, vorbim despre viață, doar despre viață. Dar nu vorbim despre viață oricum, ci vorbim despre lucrurile fundamentale, lucrurile care contează cu adevărat. Dinspre moarte viața se eliberează de tot „hlamul”, gunoiul existențial, de toată materia inutilă, de toate lucrurile de prisos și rămân lucrurile fundamentale.

Moartea, starea de moarte, este ca o lupă care face ca totul să se vadă mult mai bine. A vorbi despre moarte e ca și cum ai pune lumina în întuneric pentru a lumina și a vedea lucrurile clar. E ca și cum ai fi un grănicer, undeva la „zastava”, la post, și ai privi în noapte cu un binoclu în infraroșu sau unul cu termoviziune, care îți scoate în relief formele și lucrurile vii pentru a le distinge de cele nevii.

Moartea este foarte tăcută, observă el. Moartea, procesul morții, este foarte mult despre gândire. Când oamenii încep să gândească, automat ajung la moarte, la tema morții. Oare de ce? Acolo unde nu există tema morții, nu există gândire, dă de înțeles Tolstoi. Dacă scoți moartea din câmpul vieții, scoți, de fapt, gândirea de acolo și, automat, viața. Pare un paradox.

Este o concluzie a cărții? Eu cred că există nu o concluzie, ci o poziție – te așază într-o poziție unică. Poziția e următoarea: din viață nu poți pleca viu. Din viață pleci doar mort. Asta e o poziție universală pe care omul o pricepe mai târziu. Înțelegerea și acceptarea acestei poziții universal valabile, această ultimă poziție, oferă un soi de libertate totală. Pentru că din viață nu poți pleca viu, atunci singurul punct din care viața capătă un sens adevărat și o semnificație reală, este moartea. Doar privită și înțeleasă dinspre moarte, viața are un sens și o noimă.

În viața ta contează doar ceea ce, privind dinspre moarte, are valoare. Tolstoi, în Moartea lui Ivan Ilici, asta face cu cititorul: îl ia de mână și-l ajută să se așeze în această poziție, în acest punct și să privească viața dinspre moarte. El oferă poziția morții, punctul morții de unde te ajută să-ți privești viața. De aici e doar treaba ta.

Această carte trebuie citită de trei ori în viață. Nimeni nu a murit de la prea multe lecturi.

Publicat în Cultură, Idei, LiteraturăRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *