Pentru că luna asta am tot oscilat între ce romane să analizez (aveam vreo câteva opțiuni), dar nu am reușit să hotărăsc ce vreau, mi-am zis că mai bine deschid o discuție despre muzica clasică contemporană și despre direcția către care se îndreaptă fiindcă după ce am ascultat câteva experimente de genul, am început să îmi pun câteva întrebări și despre mine, și despre ce se întâmplă. Vorba lui Moromete: Unde mergem noi, domnule?
Primul contact cu muzica contemporană l-am avut la facultate, în anul al treilea și mare belea se abătuse asupra noastră, a mea și a colegilor mei. Tot ceea ce știam despre teoria muzicii tonale trebuia aruncat într-un colț și înlocuit cu experimentul atonal, care nu avea neapărat o direcție, dar ascundea un mesaj. Bine, bine, îl ascundea, însă atât de profund încât uneori nu putea fi găsit?
În perioada 14-20 octombrie 2022 am avut plăcerea să particip la câteva manifestații artistice din cadrul Festivalului Muzicii Românești (organizat la Iași sub egida UNAGE) și să-mi pun la încercare creierul de conservatoristă peste care se așezase praful de ceva vreme. Am zis că voi lăsa spiritul critic acasă și voi merge cu inima cât se poate de deschisă. Citisem de curând și niște vorbe ale unei doamne profesoare care se plângea de atitudinea studenților ce strâmbă din nas la asemenea experimente. Pe undeva mă simțisem și eu și m-am hotărât să mai acord o șansă acestui gen.
Înainte de a-mi relata întreaga experiență am să spun câte ceva despre muzica clasică contemporană, în special despre cea românească. Inspirându-se din atonalismul german, „instaurat” de Arnold Schönberg, aceasta aduce un plus de originalitate introducând și influențe inspirate din folclorul autohton: cromatisme, ritmuri de tip parlando rubato, aksak sau giusto silabic și alte nebunii care nici nu știi dacă vin de la noi ori de la orientalismele turcești, care s-au lipit de genele noastre latin-traco-dacice. Pe lângă toate acestea, muzica clasică românească recentă mai are și o altă direcție, unde limbajul devine atât de deconstruit și de abstractizat încât rezultatul este unul mai degrabă destinat nișei conservatoriste decât omului de rând rătăcit la un concert de asemenea anvergură. Înțeleg nemulțumirea doamnei profesoare, dar până și istoria a demonstrat că dadaismul literar devenise de un absurd comic cu ideea de limbaj destinat doar celor „aleși”. Până la urmă ce contează: doar forma ori și mesajul artei?
Revenind la concertele audiate voi spune că anii întregi de muzică m-au ajutat să înțeleg ce se întâmplă pe scenă, dar nu am reușit să regăsesc acea bucurie care trebuia descoperită. Cel puțin nu la prima reîntâlnire cu acest gen. Atem Ensemble, venit tocmai din Timișoara, a executat remarcabil piesele din repertoriul propus spre audiție, însă bucuria ori profunzimea pe care ei o simțeau cântând acele abstractizări contemporane nu reușeam să o pătrund. Simțeam satira, ironia, influențele populare și experimentul care sfida legile, însă pe cele menționate anterior nu. Am mai oferit o șansă cvartetului Ad Libitum care nu m-a dezamăgit deloc și mă înclin în fața profesionalismului lor. Nu cred că am fost martoră până acum la un asemenea nivel de performanță și mă înclin în fața acestor muzicieni care mi-au arătat că există perfecțiune și în lumea muzicală românească. De la nuanțe până la tehnică și la modul organic în care cei patru interpreți (Remus Azoiței – vioara I, Șerban Mereuță – vioara a II-a, Bogdan Bișoc – violă și Filip Papa – violoncel) au colaborat, m-au fascinat și aproape m-au făcut să simt muzica aceea de neînțeles și mi-au impus pentru o secundă să nu o mai gândesc și să nu o mai despic în mii de bucățele pentru a-i găsi sensul. Au reușit să transforme disonanțele supărătoare în sunete mai puțin violente și pentru asta le mulțumesc.
Nu vreau să critic aspru noile tendințe, nici să spun că doar muzica clasică tonală este cea mai bună, căci ar fi o absurditate. Orice formă pe care aceasta o ia reprezintă epoca în care își face veacul, iar aceste experimente care nu se petrec doar la noi, ci și în întreaga lume, reflectă statusul societății în care trăim. În schimb, după tot ceea ce am audiat, sunt bântuită de o întrebare: va reuși omul obișnuit să înțeleagă criza în care se află sau va pleca în fugă la auzul sunetelor care îi rănesc urechea în mod intenționat, pentru a simți haosul din secolul XXI?
