Despre Roland Barthes și „Camera sa luminoasă”

Cărțile pe care le citesc devin, la sfârșitul lecturii, de nerecunoscut. Viu colorate de marcatoarele fluorescente, cu care subliniez tot ceea ce mi se pare a fi relevant. Ele devin inutile pentru un alt cititor, fie pentru că ar jalona și provoca un anumit traseu de citi­re a textului, fie pentru că ar deranja vizual un cititor care, de exemplu, ar lectura cu un creion în mână. În plus, pentru a-mi atașa impresiile la volumele lecturate, scriu mult și compulsiv pe paginile de gardă sau oriunde mi se oferă un spațiu alb, un așa zis spațiu negativ. Comentarii, idei, referințe. Chiar mă gândeam, la un moment dat, la un pro­iect: Cuvinte pe cărți.

Am revenit recent la cartea lui Roland Barthes, Camera luminoasă (Roland Barthes, Camera Luminoasă, Traducere de Vir­gil Mleşniţă, Editura Idea Design & Print, 2005.). Din motive absolut accidentale: s-a amestecat printre volumele pe care le consul­tam pentru un alt proiect. Un obiect textual viu colorat și tăiat adânc în paginile sale de gardă. Într-o formă mai mult sau mai puțin structurată, cam așa am scris la un moment dat pe cartea lui Roland Barthes, din bibli­oteca mea:

Aşa începe această carte: „Într-o zi, e mult de atunci, am dat peste o fotografie a ultimului frate al lui Napoleon, Jerome (1852). Mi-am zis atunci, cu o uimire de care n-am mai putut scăpa niciodată: « Văd ochii ce l-au văzut pe împărat ». Mi s-a părut cel puțin interesantă această opțiune retorică pentru începutul acestei cărți. Trei privitori așezați istoric unul în spatele celuilalt dau o semnificație intrigantă acestui gest simplu, prin care Roland Barthes conștientizează faptul că se află la sfârșitul unui lanț al repre­zentării. Aceasta este, în fapt, schema, me­tafora și, totodată, metodologia speculativă cu care mă invită Roland Barthes să lecturez experiența sa cu privire la sensul posibil și re­ceptarea fotografiei. Iar acest tip de captatio benevolentiae nu îi este străin. Îl exersează și în Mitologii, și în Plăcerea textului. Acest mic gest poate părea nesemnificativ. Dar cred că este vorba despre o limită retorică a gîndirii pe care și-o impune un autor care își asumă, deopotrivă, o poziție de sociolog, semiotician și gânditor speculativ. Ce este această limită retorică, am putea să ne întrebăm. Cred că este locul în care o situație problematică tri­mite, totodată, la contextul ei contingent (la evenimentele sale de zi cu zi), la teoria posi­bilă sub care și-ar găsi o rezolvare (înțelegere sau explicație) și scenariul dramatic în care sunt surprinși toți cei care sunt angrenați, in­fluențați sau interesați de această problemă. Locul retoric al unei probleme are, de obicei, posibilitatea de a pune într-o relație specula­tivă acești trei poli.

În figura desenată retoric de aceste trei puncte de interes, se desfășoară și demer­sul lui Roland Barthes de a-și reprezenta fotografia în sensul pe care și-l dorește ca semiotician, în patternurile pe care și le dorește ca antropolog și în semnificația personală pe care și-o dorește ca gânditor speculativ.

În acest sens, ai putea spune că discur­sul lui Roland Barthes își precizează anco­rele într-o manieră total socratică. Autorul se recunoaște mereu ca fiind un neavenit al fotografiei. Își descoperă această limită a lui știu că nu știu și, de aici, ies două efecte spe­culative extrem de interesante: se raportează mereu la fotografie ca la un obiect care ex­pune, care deschide o suprafață de expresie și, pe de altă parte, așază fotografia în spațiul speculativ pe care îl controlează, determinat, la limită, de o semiotică și o antropologie a reprezentării.

Chiar dacă se înscrie în tradiția critică a fotografiei, construcția sa este total excen­trică. Textul se întinde pe o sută și ceva de pagini și este structurat în trei capitole cu funcții și tonuri distincte.

Un prim capitol în care Roland Barthes caută să definească condițiile pentru o teorie locală a fotografiei. Teoretic, și retoric toto­dată, autorul încearcă să delimiteze, în mod paradoxal, o epistemologie a unei experiențe personale.

În al doilea capitol, relația cu fotografia este una de-a dreptul empirică. Oprindu-și atenția la un set de fotografii cu totul alea­toriu, își dezvoltă o serie de intuiții la limita dintre plăcerea, reprezentarea și sensul unei fotografii. Independent de istoria și cultura fotografică, fiecare fotografie este reconstrui­tă în sistemul propriu de reprezentare.

Și un al treilea capitol, în care discursul pornește de la o fotografie a mamei lui Ro­land Barthes, la puțin timp după moartea acesteia. Autorul refuză calea anamnezei, ra­portându-se la această fotografie. Consideră improprie și chiar prea puțin posibilă o astfel de abordare. În schimb, preferă un exercițiu speculativ al reprezentării pe care o produce la nivel personal acest obiect fotografic. Este locul cel mai personal al unei cărți cu totul și cu totul personalizate.

Cartea lui Roland Barthes are efecte teoretice. Oricâtă reducție la intimitate se petrece în acest mic volum, anumite struc­turi și conexiuni epistemologice se consoli­dează la sfârșitul exercițiului hermeneutic. Cu un minim efort, am putea contura chiar o teorie de tip Roland Barthes a foto­grafiei. Acest minim efort a fost chiar făcut și mulți s-au raportat la o teorie decupată abrupt din această carte. Aș prefera să ci­tesc textul acesta în fenomenologia sa. Mai exact în dubla sa fenomenologie: o deveni­re a relației dintre reprezentare și speculație și un dat de la sine în datele cele mai locale.

Foto: Radu Afrim

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *