Încă de la începutul pandemiei, revistele, ziarele și televiziunile le-au solicitat filosofilor analize lucide asupra noii lumi, în care ne-am trezit proiectați cu un an în urmă. Una din vocile care s-au făcut auzite a fost cea a gânditorului italian Giorgio Agamben, ale cărui reflecții anterioare despre starea de excepție, viața nudă, dispozitivele care ne guvernează viețile etc. (concepte prelucrate în cărțile sale pornind de la Carl Schmitt, Michel Foucault, Ivan Illich și alții) promiteau analize rapide și la obiect. Așa s-a și întâmplat, cel puțin în prima privință, Agamben exprimându-și opiniile încă din primele zile ale pandemiei. Cu toate acestea, poziția sa împotriva măsurilor radicale ale guvernului italian (și ale celorlalte guverne) i-a scandalizat pe mulți, unele articole nefiindu-i publicate (după ce îi fuseseră solicitate), iar câteva interviuri fiindu-i trunchiate.
Multe din aceste articole și interviuri, scrise în perioada 26 februarie – 30 iulie 2020, împreună cu trei texte inedite oferite de autor pentru ediția în limba română au apărut, în traducerea lui Alex Cistelecan, la Alexandria Publishing House. Analizele lui Agamben provoacă mai ales prin radicalismul asumat, dar și prin coerența internă a opiniilor sale, care creează aparența unui sistem ideatic reacționar, periculos, care subminează ordinea guvernamentală, îndemnând la revoltă față de măsurile menite să gestioneze pandemia. Ce anume a scandalizat atât de mult?
Agamben analizează câteva dispozitive în care suntem incluși fără voia noastră, cum ar fi cel tehnologic al comunicării la distanță, cel al economiei capitaliste, cel al guvernării medicale a vieții etc. Desigur, conceptul de dispozitiv este moștenit de la Foucault (de exemplu, Dits et écrits, t. III, Paris, Gallimard, 1994, pp. 299-300), fiind discutat anterior de Agamben în studiul „Ce este un dispozitiv?”, tradus în română în volumul Prietenul și alte eseuri (Humanitas, 2012, pp. 25-52). Miezul analizei lui Agamben rezidă în identificarea a trei mari sisteme prin care sunt formate convingerile în lumea occidentală: cel al religiei creștine, cel al economiei capitaliste (sistem format prin asumarea ideologiei pieței de către puterea statală) și cel al științei. În trecut, cele trei sisteme s-au aflat mereu într-o stare de conflict, alternativ cu situații de echilibru, în care unul sau altul dintre ele a dobândit hegemonia. Odată cu secularizarea, îndeosebi sistemul științei și cel economic capitalist șiau disputat întâietatea. Suntem formați, ca subiecți, la întretăierea acestor sisteme și, mai ales, prin colaborarea acestora cu puterea statală.
Știința și mai ales medicina devin acum „noua religie”, arată Agamben, ele satisfăcând nevoia de religie a omului, pe care Biserica n-a mai putut-o împlini. Dumnezeul „noii religii” este viața nudă, care ar trebui apărată cu orice preț. Societatea noastră nu mai crede în nimic altceva. Oamenii sunt dispuși să sacrifice libertatea și drepturile, raporturile sociale, munca, sentimentele, convingerile religioase și politice în numele securității. Viața a fost redusă, deci, la condiția biologică. Într-o carte anterioară, Agamben numește această înțelegere a sinelui identitate fără persoană (Nuditatea, Humanitas, 2014, pp. 67-77). Dacă în ultimele două decenii libertatea a fost restrânsă, iar controlul a fost extins din teama față de terorismul internațional, pandemia favorizează un nou set de limitări ale drepturilor și libertăților, în numele biosecurității. Dar, susține Agamben, viața nudă și frica de a o pierde nu îi unește pe oameni, ci îi separă. Unitatea experienței noastre vitale (deopotrivă corp și spirit) a fost scindată. Cele două elemente au fost separate în viață pur biologică, pe de o parte, și viață social-culturală, pe de alta, cea dintâi fiind transformată acum, simbolic, în esența primă și ultimă a vieții. Agamben denunță acest fenomen, care nu e cu totul nou, dar care s-a generalizat din cauza pandemiei.
„Noua religie” a medicinei face doar mici concesii altei religii a lumii de azi, economia capitalistă, al cărei fundament este descris de Agamben – și de mulți alții – drept ideologie a pieței, una care s-a impus în lumea occidentală datorită conlucrării cu puterea statală. Abaterile de la ideea-scop a biosecurității sunt permise, astfel, doar pentru a nu distruge economia, așa cum s-a tot spus. Am putea afirma că alt sistem implicat în acest fenomen este cel al dreptului. Căci în secolul XX dreptul a inclus tot mai mult viața, încercând să o tuteleze, iar uneori să o excludă sau chiar să o anihileze (în regimurile totalitare). Fără să o numească, Agamben atinge aici o chestiune esențială pentru societățile de azi, încă prea puțin observată: reducționismul prin care se creează impresia că viața s-ar reduce doar la legislație și la consecințele juridice ale acțiunilor. Or, dacă am accepta că orice formă de viață este direct deductibilă din legislație, atunci n-ar mai exista viață socială, economică, dar nici educație, cultură, spiritualitate etc. Puterea exagerată a juridicului asupra vieții poate fi identificată, susține gânditorul italian, în faptul că dreptul la sănătate devine acum obligație juridică, una pe care indivizii se văd obligați să o respecte cu orice preț.
Agamben deplânge alterarea raporturilor dintre oameni, atât din cauza stării de excepție decretate de toate guvernele, cât și din frica de contagiune. Aproapele nostru a fost abolit, fiind văzut doar din perspectiva riscului infectării virale. Iar astfel asistăm și la abolirea oricărui spațiu public. De asemenea, s-a pierdut capacitatea de locuire, iar educația universitară nu mai este însoțită de o formă de viață.
Agamben exagerează însă în multe privințe. De pildă, atunci când îi compară pe profesorii care au acceptat să țină cursuri online cu profesorii germani care și-au declarat fidelitatea față de regimul nazist. Sau când nu vede necesitatea ierarhizării adevărurilor, lăsând impresia că datele pe care se întemeiază toată știința medicală sunt de domeniul falsului. Astfel de opinii excesive diminuează chiar pretenția autorului de a rămâne un martor al adevărului. Împărtășesc însă îngrijorarea lui Agamben privitoare la extinderea puterii statale după încheierea pandemiei, prin conservarea unora din măsurile excepționale, ceea ce statele au făcut mereu după războaie, epidemii ori acte teroriste (precum cele din septembrie 2001). Libertatea și dreptul la adevăr trebuie apărate.
În continuarea ideilor lui Agamben, trebuie să ne punem și alte întrebări de natură etică. În numele biosecurității, ar trebui să acceptăm, pe lângă contractul social, și un „contract biologic”, prin care am renunța la o parte din libertate în vederea unui spor de securitate vitală? Și care sunt limitele până la care ne-am da acordul, presupunând că ni l-ar cere cineva? Dacă acceptăm acum vaccinuri aflate în faza experimentală, printr-un calcul personal al riscurilor și al beneficiilor (iar eu cred că e corect să o facem), vom fi pe viitor dispuși să acceptăm și alte experimente, care și-ar propune să amelioreze genetic viața, corpul, mintea? Când Sloterdijk a deschis un subiect de acest fel, într-o celebră conferință, mulți s-au arătat oripilați de această posibilitate (Reguli pentru parcul uman. Un răspuns la scrisoarea lui Heidegger despre umanism, Humanitas, 2003). Este real pericolul de a deschide calea pentru intervențiile genetice, care ar putea fi propuse cu scopul de a apăra, de a conserva sau chiar de a salva oameni? Vom accepta în viitor selecția genetică a nașterilor, pentru ca indivizii să fie înzestrați cu rezistență biologică mai mare și chiar cu o mai mare inteligență? Aceste dileme etice se intersectează cu dilemele politice, căci exacerbarea vitalismului a dat naștere în trecut rasismului și extremismului nazist. Sloterdijk arată că omul a preferat mereu să externalizeze responsabilitatea selecției acelor proprietăți care merită să continue în ființa umană, lăsând-o fie pe seama lui Dumnezeu, fie a hazardului selecției naturale. Ce vom fi dispuși să acceptăm în viitor? Le putem concede statelor sarcina ameliorărilor genetice? Sau le vom lăsa în seama companiilor medicale private, așa cum a fost dereglementat controlul finanțelor mondiale înainte de criză?
Să fim totuși mai optimiști decât Agamben, atât cât ne permite situația actuală. Pandemia ar putea fi o șansă pentru a repune în discuție modul în care conlucrează cele câteva sisteme în care se descoperă și se produce adevărul în lumea de azi, pentru a evita falsele virtuți ale post-adevărului. Totodată, ea poate reprezenta o șansă pentru a regăsi unitatea bună a naturii, replasând omul în mijlocul ființării, nu în centrul acesteia, acolo unde l-au poziționat câteva milenii de metafizică și antropologie pretins umaniste. Astfel, criza actuală poate fi prilejul pentru a regăsi în noi sursele blândeții, ale non-agresiunii asupra celorlalte forme de existență cu care împărțim planeta. Retorica războinică, preferată de multe guverne, merge exact în direcția opusă. Avem de redescoperit infinitul vieții și al pământului, trecut sub tăcere de falsul nostru antropocentrism.
