Iertarea nu este imediată. Nu poate apărea în grabă, la scurt timp după evenimentul ofensator. Între faptă și iertare se interpune o distanță temporală, un interval, necesar pentru înțelegerea acesteia, cu toate detaliile ei. Reacția imediată este, dimpotrivă, mânia, dorința oarbă a răzbunării, al cărei model grec a fost Ahile. Mânia e imediată, iertarea e mediată. Prima este instinct pur, care, dacă nu e modelat se exprimă năvalnic, fără a avea nevoie de motive suplimentare, fără raționament și fără discurs. Dimpotrivă, iertarea face un lung ocol prin toate acestea. Ea se înscrie într-un context cultural, într-o concepție despre lume, într-o metafizică preexistentă. E mediată de o mulțime de instituții (Ricoeur). Mânia nu se descarcă imediat, tocmai pentru că este amânată. Cenzura ei, amânarea, neputința eliberării favorizează, însă, apariția unei bănci metafizice a mâniei, așa cum o numește Sloterdijk. Lipsită de răspuns, ofensa pătrunde tot mai adânc, rănind acum din interior, transformând ceea ce anterior era bun în pornire către reacție sau chiar într-un impuls al răzbunării. Astfel, ea devine resentiment. Amânată pe termen lung, aflată, în plus, în imposibilitatea de a se descărca spre exterior, mânia se transformă în instinct al distrugerii de sine (Nietzsche). Ura de sine, autocondamnarea, dar și cenzura ori punerea la index a corpului intră, astfel, printre obișnuințele noastre.
Ce anume poate fi iertat?
Dar cum ajungem, de fapt, să ne împăcăm cu o faptă, cu o situație sau cu o spusă care ne-au rănit? Putem distinge câteva momente ale acestui proces. Mai întâi, cel ofensat recunoaște, cel puțin pentru sine, caracterului ofensator al faptei. Nu e un lucru simplu, căci mecanismele de apărare sunt bine înscrise în psihic. Uneori nu‑ți vine să crezi că cineva ți-a făcut un rău, intenționat sau din neglijență. Te gândești că, poate, interpretezi exagerat. E faza negării, a neasumării. După ce recunoști că răul e real, mai ales dacă intenția este evidentă, apar momentul acceptării, apoi cel al înțelegerii.
Ca orice acțiune, fapta ofensatoare e complexă, fiind croită multiplu. completată, mereu, de multe acțiuni conexe, proxime, anterioare sau posterioare, de situații și acte pregătitoare, chiar de efecte având legătură cu ea. Analiza acțiunii, dar și evaluarea tuturor acestor detalii sunt de neocolit. Chiar dacă înțelegerea unei acțiuni este holistică, în realitate facem mereu un ocol analitic. Să explic de ce. Recunoașterea caracterului ofensator al unei fapte (acțiune sau eveniment discursiv) solicită, de obicei, o formă de exprimare: o mărturisire, o acuzație publică, o reclamație sau doar un dialog interior. Faptul că ceva ne aduce atingere trebuie articulat narativ. Exprimarea este, în fond, o poveste, fiind supusă regulilor narativității. Dacă ne marchează, această narațiune ajunge să facă parte din noi, ca tot ceea ce ne atinge, pozitiv sau negativ. Cu alte cuvinte, devine o parte a identității noastre.
A recunoaște o faptă ca ofensatoare survine, așadar, în temeiul unei prealabile interpretări de sine, în lumina căreia ceva apare ca ofensă, ca rău, ca rană sau chiar ca traumă. Fapta se integrează într-un sistem al identității de sine. Dar fiind ofensatoare, modifică vechea interpretare, o completează, accentuează anumite aspecte, exagerându-le pe altele. Deplasarea identității inițiale, cu povestea ei cu tot, ne creează un disconfort. Or, analiza faptei ofensatoare permite buna evaluare a fiecărui fragment al ei. Când apare, iertarea vizează mai întâi părțile, și abia ulterior întregul. Raportându-ne la părțile sale – contextul, intenția sau lipsa ei, discursul și tonul acestuia, gesturile și pozițiile corporale, privirea și nuanțele ei, adică superioritatea, sfidarea, obiectificarea celeilalte persoane, sexualitatea jignitoare și multe altele –, realizăm o evaluare minuțioasă a fiecărui aspect. Iar acest proces evaluativ, când e bine realizat, va exclude unele aspecte din registrul ofensei. De pildă, ne dăm seama că un anume cuvânt, deranjant inițial, nu este deloc jignitor, fiind folosit într-un sens impropriu, la voia întâmplării sau din neatenție. Sau conchidem că am interpretat un gest ca exprimând lehamitea, deși el a trădat doar oboseala celuilalt. Interpretarea inițială este, astfel, modificată. Dacă fragmentele acțiunii sunt revalorizate, atunci și narațiunea, în întregul ei, poate primi un nou sens. În joc este, de fapt, chiar problema sensului. Căci nu faptele sunt ofensatoare, ci sensul lor pentru noi, un sens dependent, firește, de interpretările noastre.
Cine poate fi iertat?
Cu toate acestea, există fapte care, prin ele însele, sunt reprobabile. În situații extreme, sensul este total contopit cu actul, astfel că nu suportă nuanțe, refuzând orice atenuare interpretativă. Crima e cel mai bun exemplu. Poate mai evident este cazul acelor fapte colective care, prin barbaria lor radicală, sunt culpabile în mod absolut. Genocidul și lagărele de concentrare, bunăoară, nu sunt interpretabile. Sensul lor nu apare în urma interpretărilor ulterioare. El e deja acolo, imanent faptei. Abia în legătură cu faptele de neiertat se pune cu acuitate problema iertării, avertizează Derrida. În astfel de situații, între puterea uriașă de a ierta și imensitatea răului făcut nu există măsură comună, ci disproporție. Înălțimea iertării e invers proporțională cu josnicia faptei. Expresia trebuie considerată în sensul ei literal. Cel care iartă își ancorează gestul iertător într-un topos superior, extraordinar, deasupra vârtejului întâmplărilor obișnuite, în mod fatidic supuse economiei schimbului. Împreună cu Ricoeur, putem vorbi despre o logică a supraabundenței, proprie economiei darului, total diferită de logica schimbului, a reciprocității, care e specifică sferei justiției. Iertarea revendică inegalitatea, non-echivalența. Se oferă indiferent dacă e cerută sau nu, dacă solicitarea ei e bine sau prost făcută, dacă greșeala e mărturisită sau nu, și fără ca cel care iartă să aștepte ca, în semn de reciprocitate, să-i fie și lui iertate greșelile.
Se deschide, astfel, un câmp fenomenal complex. Orice faptă este acțiunea cuiva. Odată cu scuza actului, iertarea trebuie extinsă și asupra actantului. Nu iertăm greșeala, ci greșeala cuiva. Această extindere a iertării, pentru a cuprinde și subiectul, nu e de la sine înțeleasă. Știm bine că Nietzsche a suspectat gândirea occidentală de substanțialism, considerându-l efectul unei obișnuințe gramaticale. Căci limbile indo-europene ne-au determinat să gândim acțiunile doar ca aparținând unui eu, tot așa cum, în gramatică, predicatul este mereu atribuit unui subiect. Această obișnuință poate fi regăsită, ca habitus existențial, și în cazul iertării. În primă instanță, tocmai obișnuința ne determină ca, iertând fapta, să o iertăm ca faptă a cuiva. Cu toate acestea, transferul către subiect nu e deloc garantat. Dar, mai ales, nu e nici total, nici definitiv.
La rigoare, dacă iertăm fapta vinovată, avem oare siguranța că l-am iertat cu adevărat pe făptuitor? Disocierea între actant și act este necesară, arată Ricoeur (operațiune care lui Derrida nu-i dă satisfacție) Cineva poate fi iertat, în ciuda caracterului de neiertat al faptei sale. Astfel, iertarea aparține mai curând sferei lui cine decât sferei lui ce. Iar soluția salvatoare nu poate fi decât un afect atât de puternic, încât să permită transpunerea directă în locul cel mai înalt al iertării. Acesta este iubirea. Așa cum arată Arendt, iertăm de dragul cuiva, din iubire pură. Prin iertare, recunoaștem că orice om este, prin chiar natura sa, mai valoros decât faptele sale. Ricoeur își încheie excursul despre iertare cu o idee asemănătoare. Pentru a despărți până la capăt subiectul de acțiunile sale, trebuie să privim către viitor. Căci faptele nu sunt doar trecute și prezente, ci și viitoare. Nu sunt doar reale, ci și posibile. Scopul iertării este de a putea continua. Ea îl eliberează, poate, pe făptuitor, dar, mai presus de orice, îl eliberează pe cel care iartă.
Iertarea și uitarea
Ne putem întreba, la finalul acestor reflecții, care este raportul dintre iertare și uitare. Poate fi iertarea definitivă, dacă în urma ei nu are loc, în același timp, și uitarea faptului ofensator? Dacă nu putem uita, oare nu cumva ofensa poate reveni, periodic, în mintea noastră, aducând cu ea și rana provocată anterior? Între marile virtuți ale iertării, pe de o parte, și forța activă a uitării (cum o numește Nietzsche), pe de alta, este posibilă, totuși, a treia cale. Aceasta rezidă, aș spune, în deplasarea narativă a sensului pe care faptul ofensator îl are pentru subiect. Iar acest scenariu, profund hermeneutic, echivalează cu metamorfoza interpretării de sine pe care omul și-o oferă, deci cu schimbarea identității sale narative. O astfel de recompunere a sensului, rod al unui lung ocol hermeneutic, nu presupune faptul de a uita, ci, pentru a împrumuta un termen folosit de Nietzsche în Ecce homo, a îngheța actul ofensator, deplasând sensul pe care îl are pentru subiect. Evident, ea nu mai are nevoie, acum, de activarea iertării radicale, căci faptul care este de iertat nu mai există, fiind total diferit de chipul lui inițial. Subiectivitățile sunt, și ele, diferite. Iertarea este, așadar, o forță transformatoare. În oricare dintre formele ei, radicală sau doar sublimată, iertarea deschide o lume. Ea face din nou posibil viitorul. Căci a merge mai departe înseamnă, totodată, a avea puterea de a începe din nou.
Foto: Vlad Drăgoi
