Dimensiunile istoriei contemporane: aspecte din relaţiile moldo-române

Anul 1989, în mod cert, a însemnat pentru Europa contemporană ceea ce pentru Europa modernă a însemnat anul 1789, iar căderea Zidului Berlinului are aceeaşi semnificaţie de simbol ca şi căderea Bastiliei acum mai bine de două secole. Pentru români, anul 1989 a avut o însemnătate epocală. A fost acel an-simbol cu care asociem două lucruri fundamentale – recăpătarea libertăţii şi trezirea conştiinţei de unitate naţională. Trebuie de spus că anul 1989 a constituit pentru cele două fragmente ale aceleiaşi naţiuni româneşti punctul de pornire al acţiunilor diferitor organizaţii şi asociaţii cultural-politice în ceea ce priveşte relaţiile lor de colaborare întrerupte de mai bine de patru decenii. Astfel, istoria contemporană a relaţiilor moldo-române ar putea fi împărţită în două perioade: 1990 – 1995 – „perioada activă”, şi 1995-2005 – considerată a fi „perioada de stagnare” sau „îngheţul” relaţiilor acestor două state delimitate de Prut, Republica Moldova şi România.

Cea dintîi perioadă, denumită perioada „activă” (1990-1995), se bazează pe experienţa României postcomuniste şi respectiv pe experienţa încă sovietică a Moldovei. Cele două „Poduri de Flori” peste Prut organizate succesiv în cei doi ani au transformat graniţa răsăriteană a României într-o prietenie aparte între aceste ţări. Contactul dinte românii din cele două teritorii a fost unul sincer şi spiritual la începutul anilor ’90. Steagurile şi imnul naţional ale celor două ţări erau identice, iar la marile adunări, întîlniri populare se cîntau aceleaşi cîntece, se invocau cu frenezie aceleaşi repere culturale şi istorice, momente ce au grăbit procesul de redescoperire a identităţii comune. Evenimente care au perindat la începutul anului 1992, la Iaşi, ca parlamentarii din România, dar şi cei din coaliţia guvernamentală a Republicii Moldova, împreună cu personalităţi ale vieţii culturale din ambele state, să continue activitatea Consiliul Naţional al Reîntregirii, fiind coordonat de Mircea Druc, ex-premierul de atunci al Republicii Moldova. Tot în această perioadă se pregătea şi semnarea unui Tratat de fraternitate şi colaborare. Aici amintim şi iniţiativa solicitării cetăţeniei româneşti de către cetăţenii Republicii Moldova, precum şi participarea unor personalităţi de la Chişinău ca Leonida Lari la Camera Deputaţilor, Mircea Druc şi alţii la alegerile din România (1992), evenimente ce au dus la simplificarea formalităţilor de trecere a frontierelor, mărirea numărului de burse oferit elevilor şi studenţilor, desfăşurarea festivalurilor artistice etc. Cel mai semnificativ gest însă în acest sens, aparţine Bisericii Ortodoxe care a înfăptuit reactivarea Mitropoliei Basarabiei sub autoritatea Patriarhului român de la Bucureşti.

Cea de-a doua perioadă – 1995-2005, considerată drept perioada ”stagnării” – se caracterizează prin blocarea strategiei de reapropiere a celor două state româneşti, punîndu-le astfel parcă într-o dilemă. În această perioadă, programele, limbajul, răspunsurile la problemele interne şi externe deveneau pentru Republica Moldova tot mai dificil de armonizat. În acest timp, guvernele celor două ţări vecine s-au distanţat. Tricolorul moldovenesc a dobîndit stemă, iar imnul Republicii Moldova a fost schimbat din „Deşteaptă-te române” în „Limba noastră”, tot atunci definirea identităţii în înteriorul spaţiului dintre Prut şi Nistru a devenit parcă terenul de dispută între „români” şi „moldoveni”.

Tot în această perioadă se încearcă crearea unor zone transfrontaliere de cooperare economică, în care nu prezenţa elementului românesc este hotărîtoare, ci mai mult prezenţa unui interes economic încă dificil de identificat.

Punctul culminant al mişcării de eliberare naţională a românilor din Republica Moldova a fost marcat de zilele de 27 august şi 31 august 1989. Astfel, la 27 august este convocată prima Mare Adunare Naţională în piaţa centrală din Chişinău, la care participă 500 mii de reprezentanţi din toate raioanele republicii, iar la 23 iunie 1990 este declarată suveranitatea RSSM, oficializarea limbii „moldoveneşti”, trecerea la alfabetul latin, revenirea la tricolor şi simbolurile naţionale. La 31 august sesiunea Sovietului Suprem al RSSM adoptă legea cu privire la statutul limbii „moldoveneşti” ca limbă de stat. Momentul acesta semnifică victoria parţială a mişcării de renaştere spirituală şi naţională în Republica Moldova. Revenirea la alfabetul latin şi oficializarea limbii române a pus capăt subiectelor de dispută care urmăreau, uneori prin mijloace violente, alteori prin mijloace paşnice, politice, constituirea unei naţiuni deosebite de cea română, aşa-zisa naţiune „moldovenească”. Victoria forţelor naţionale a fost parţială, pentru că, deşi majoritatea basarabenilor au înţeles în cele din urmă falsitatea tezei despre cele două popoare romanice de est, efectele îndoctrinării n-au putut şi nu pot fi eliminate într-un timp atît de scurt.

Independenţa Republicii Moldova oferea societăţii şi elitelor politice noi orizonturi şi, înainte de toate, perspectiva unor contacte multidimensionale benefice cu lumea liberă, pentru care noul stat independent rămânea o adevărată „terra incognito”. Tentaţia şi fascinaţia Independenţei erau atît de mari, încît nu mai conta dacă erau sau nu şi premisele sau condiţiile indispensabile existenţei, şi nu doar declarării unui stat independent la est de Prut.

La 26 august, în ajunul votării Declaraţiei de independenţă, preşedintele Mircea Snegur declara într-un interviu unor ziarişti occidentali: „Nu are nici o îndoială că România va fi prima ţară din lume care va recunoaşte independenţa Republicii Moldova. Altfel nici nu poate fi. La ora actuală este mai indicat să fie lichidate barierele de ordin cultural, economic, social care stau în faţa noastră, să ne integrăm în circuitul european al valorilor.”

Preşedintele României de atunci, Ion Iliescu, aprecia Declaraţia de independenţă „drept un moment politic major în viaţa fraţilor de peste Prut”. Solemnul discurs al preşedintelui cu textul integral a fost păstrat în colecţia de documente „Acte şi Declaraţii privind independenţa Republicii Moldova”. Analiza textului ne permite să observăm că seria de evenimente ce s-au perindat în această perioadă au dat glas unei aspiraţii frăţeşti şi fireşti a moldovenilor. Aspiraţie care a încununat un întreg proces a avut loc în ultimii doi ani, marcat de proclamarea limbii române ca limbă oficială, readoptarea alfabetului latin, adoptarea noului drapel de stat, a stemei, schimbarea denumirii oficiale a statului în Republica Moldova şi proclamarea suveranităţii ţării. Proclamarea independenţei a reprezentat fără îndoială un punct nodal în evoluţia viitoare a Republicii Moldova.

La 27 august 1991, R.S.S.Moldovenescă şi-a declarat independenţa în contextul puciului de la Moscova din 19 august. Astfel, Moldova şi-a căpătat independenţa faţă de imperiul sovietic. Evenimentele din această zi au fost apreciate de conducerea politică de atunci din ambele ţări drept un act de mare curaj.

Văzînd în aceste demersuri un prim pas în desprinderea definitivă a Basarabiei de Rusia şi revenirea treptată a acesteia în matricea spaţiului etnic românesc, România a fost prima ţară care a recunoscut noul stat Republica Moldova la numai cîteva ore după declararea independenţei.

Prin recunoaşterea independenţei, Guvernul României declara disponibilitatea de a stabili relaţii diplomatice, intenţionînd să acorde tot sprijinul necesar autorităţilor Republicii Moldova pentru consolidarea independenţei sale şi să acţioneze pentru dezvoltarea raporturilor de colaborare frăţească a românilor dintre cele două maluri ale Prutului. Conform Declaraţiei Guvernului României, (document prezentat în Anexa 2), observăm că instituţia executivă a României îşi exprimă încrederea că noul stat independent avea să fie primit cu braţele deschise în marea familie a statelor europene, ca partener egal la opera de edificare a unei Europe unite, bazate pe valorile comune ale democraţiei, libertăţii şi statului de drept.

Astfel, proclamarea independenţei Moldovei a încununat anii îndelungaţi şi grei de luptă a moldovenilor pentru apărarea identităţii naţionale, a limbii şi culturii lor româneşti, pentru înlăturarea vicisitudinilor la care au fost supuşi în timpul dominaţiei ţariste şi a regimului totalitar comunist.

Parlamentarii de la Bucureşti au remarcat vocaţia democratică şi deschiderea umanistă a Declaraţiei de independenţă de la Chişinău, care garanta, în conformitate cu normele dreptului internaţional, exercitarea drepturilor politice, sociale, economice şi culturale pentru toţi cetăţenii Republicii Moldova fără nici o discriminare. Proclamarea independenţei a încheiat o epocă zbuciumată din istoria Republicii Moldova şi deschide o perioadă nouă pentru moldoveni şi pentru românii de pretutindeni. Birourile permanente ale celor două Camere ale Senatului salutau şi împărtăşeau spiritul Declaraţiei de independenţă care afirma voinţa Republicii Moldova de a dezvolta relaţii de colaborare cu toate statele lumii, pledînd pentru recunoaşterea internaţională a acesteia.

Raporturile bilaterale dintre România şi Republica Moldova au fost stabilite, pentru prima dată în istorie, în luna ianuarie a anului 1990, cînd aceasta din urmă mai făcea încă parte ca entitate statală din Uniunea Sovietică, aflată într-un proces ireversibil de destrămare, pînă la 1990 relaţiile dintre acestea fiind nedefinite.

Sursă foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Moldova%E2%80%93Romania_relations#/media/File:Moldova_e_Rom%C3%AAnia_(8871752299).jpg

Publicat în Fără categorie, Idei, Istorie, PoliticăRecomandat0 recomandări

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare