Din dragoste și dor de Dumnezeu

Mărturisesc că, de când a apărut cartea lui Cezar Elisei, Jurnalul unui post terapeutic de 40 de zile cu apă, mi-am dorit s-o citesc. Dacă titlul ei avusese un ecou atât de puternic în mine, încât abia așteptam s-o parcurg, lectura ei mi-a adus o bucurie răscolitoare.
E dificil să-ți imaginezi fie doar și o singură zi în care să nu mănânci, și parcă te ia cu amețeală, dar 40 de zile? Ei bine, Cezar nu doar că s-a așezat pe muchia cuțitului, dar a și reușit să se roage de acolo. Ceea ce înseamnă că doar gândurile noastre ne sunt obstacole în trecerea de la dorință la faptă, gândurile și frica de a nu reuși, de a nu ne pierde echilibrul călduț, frica de necunoscut, toate pot fi adevărate bariere între noi și… noi. Da, mulți vorbesc, puțini fac. Ce voință, mi-am zis, ce determinare! Dar de ce toate acestea, care este scopul din spatele scopurilor declarate?
Despre ce vorbește autorul în carte? Ei bine, Cezar ne decupează 40 de zile din viața sa, dar nu orice fel de zile, ci un parcurs duhovnicesc, un pelerinaj de post doar cu apă, descriindu-ne, în tot acest timp, ce și cum a făcut, ce a simțit din toate punctele de vedere, cu trupul, cu mintea, cu sufletul. Această călătorie interioară însă, nu e doar un parcurs descriptiv și analitic, ci și unul sintetic, integrativ, de o transparență care mișcă, te face să vibrezi, lăsând viața să curgă în așteptarea ivirii adevărului. Întreaga călătorie de 40 de zile, expediția de studiu la o clinică din Siberia este descrisă în cel mai simplu limbaj. Însă, acestă simplitate a limbajului emană o transparență și o forță de netăgăduit tocmai pentru că ea emerge din duh, cel care sincronizează, alchimizează chiar gândul, emoția și trupul, devenind altceva, devenind rugăciune, asigurând intimitatea omului cu creatorul său. Cartea incită, provoacă, sapă, descoperă, încât ești nevoit s-o citești prin multe perechi de ochelari: prin lentilele psihologiei și biologiei, ale filosofiei și teologiei deopotrivă, dar și prin lentilele omului obișnuit care, la pas cu Cezar, zi de zi, se experimentează pe sine prin celălalt, așa cum zicea Steinhardt – „prin alții, spre sine”.
Experimentul lui Cezar adună lumile la un loc, iar ele sunt când complementare, când în contrast. Desigur că putem trăi în continuare așa cum ne-am obișnuit, rutinier, dar autorul ne provoacă să facem cunoștință și cu alte lumi posibile, care zac în noi nerevelate încă, aducătoare de trăiri înalte, pe care n-ai cum să le trăiești decât atunci când tu însuți te-ai decis să experimentezi. Dar până să ajungi acolo, nu poți să nu te întrebi: oare eu aș putea? Această curiozitate neliniștită se poate transforma într-o reală motivație pentru cineva și, chiar dacă nu o pune în practică imediat, rămâne mereu în stare latentă, gata să se materializeze oricând, atunci când ești cu adevărat pregătit. Din acest punct de vedere, e o carte pentru toți cei care s-au decis să pornească în fascinanta călătorie spre sine. Iar jurnalul, asemenea unei ființe, a unui prieten foarte bun, l-a însoțit zi de zi, ascultându-l cu receptivitate și fidelitate, pentru a ne putea împărtăși și nouă azi.
Cartea e cu atât mai motivantă cu cât ea vine din partea unui mirean căci, dacă ar fi fost scrisă de un călugăr, probabil că ea nu ar fi stârnit atât de mult interes printre laici. Fiind unul dintre noi, simți că aceast drum poate fi pentru oricine. Mai mult, textul cărții este și despre exersarea voinței căci, la finalul celor 40 de zile de post, nu poți să nu exclami: „se poate, a reușit!”, simțind o eliberare de parcă am fi realizat-o noi înșine. Din acest punct de vedere, da, e o carte despre: asumare și responsabilitate, motivație și voință, libertate și descoperire, abandon și încredere, cunoaștere și autocunoaștere, despre „limitele care nu limitează”, cum zicea Noica și, nu în ultimul rând, despre credință și devoțiune. E ca și cum ai urca un munte: fiecare poate să urce când vrea, în ritmul lui, atât cât rezistă. Și urcând, nu doar descoperi, ci te autodescoperi.
Textul cărții are meritul de a realiza și o radiografie psihosomatică, de a pune omul sub lupă din toate punctele de vedere; nimic nu rămâne pe dinafară, nici trupul, nici gândurile, nici emoțiile, totul e radiografiat așa cum se întâmplă: cu îndoieli și suspans, cu încredere și eliberare, față în față cu necunoscutul, cel care se dezvăluie atât de firesc și de natural, uneori prin spectrul brutalități, alteori, al beatitudinii.
Ei bine, miza nu-mi pare a fi partea somatică, cu toate oscilațiile privind parametrii trupului, ci partea psihologică și, intim legată de ea, partea duhovnicească. Probabil că am slăbi cu toții și am scăpa de multe kilograme într-un astfel de experiment dar, mai mult ca sigur, nu toți am simți la fel și atunci, nu poți să nu te întrebi: ce face diferența? Și, desigur, acesta este iarăși, un alt merit al cărții, de a evidenția importanța cultivării dimensiunii spirituale, de accedere la un nivel de ființă mai adânc și mai înalt, de comuniune a sufletului cu creatorul său, cu Dumnezeu. Dieta e una, postul e cu totul altceva. Din acest motiv, citind și printre rânduri, postul ni se relevă ca fiind unul terapeutic, vindecător.
În pariul cu sine însuși, se poate spune că Cezar a câștigat. E adevărat că a și pierdut kilogramele, dar ce a câștigat? A câștigat experiență într-o altfel de trăire (care, pentru cei mai mulți dintre noi, rămâne necunoscută deocamdată) și care aruncă o altă lumină asupra a ceea ce înseamnă viață, adevăr, căci realitatea nu este un dat, ci mereu o descoperire la îndemâna noastră, și stă în puterea noastră să punem la zid rutina zilnică pentru a ne deschide spre un univers mai mare, mai complex, necunoscut, care nu e altul decât noi înșine. Experimentul lui Cezar este un experiment al ființei. Noi, cei care nu l-am experimentat, doar știm. Dar e o mare diferență între a ști și a fi, între gând și experiență. Bogăția experierii înseamnă participare cu întreaga ființă, nu doar cu mintea.
Cezar este un explorator al conștiinței, al adevărului, un trăitor creștin cu „foame și sete de Dumnezeu”, cum spun sfinții părinți. Dincolo de valurile și vânturile lumii, autorul tânjește după dragostea și pacea lui Dumnezeu. Postul lui nu are limite, de 7 sau 40 de zile, cu sau fără apă, iar pe măsură ce se adâncește în explorare, sfidându-i granițele, se înalță tot mai mult în adevăr, ajungând să se hrănească cu el, precum zice Scriptura:„nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).
Această incursiune în noi înșine, ne reașază altfel în lume. Uneori, ne este frică să pășim în partea necunoscută a ființei noastre, dar iată că acest nucleu ființial ne deschide spre un univers mai mare, acolo unde granițele minții dispar, unde nu mai există bine-rău, eu-tu, sus-jos, unde separările și antinomiile dispar, pentru că există vibrații care te unesc cu tot și nu ai cum să te pierzi, ci dimpotrivă, te îmbogățești, nu dispari, ci te expansionezi în conștiință, dizolvându-te în ceva mai mare. E o abandonare de sine, asemenea lui Petru care mergea pe apă. Chiar dacă și-a pierdut focusul privirii, pășește cu încredere, căci cel în care are încredere este acolo. În adevăratul abandon, nu doar că nu mai ești singur, dar nici nu-ți mai aparții, te dizolvi în ceva mai mare. Și atunci, care e scopul din spatele scopurilor? Tocmai asta e: nu știi ce vei obține la finalul celor 40 de zile de post cu apă, trebuie să afli, să descoperi, să te experiezi, să te abandonezi. Desigur că, citind cartea, parcurgem călătoria lui Cezar până la final într-un mod cognitiv, dar acest lucru constituie abia începutul călătoriei noastre. Să avem încredere, căci mugurii au înscrisă în ei capacitatea de a înflori și de-a aduce roade.
Așadar, cartea este o invitație la o călătorie în explorarea propriei conștiințe prin post, acolo unde nu există drumuri bătătorite sau rețete, unde nu există un anumit mod de a te pregăti, pentru că ține de fiecare dintre noi și tocmai de aceea, călătoria este fascinantă, pentru că ajungi să te descoperi pe tine însuți în felul tău unic de a fi, pentru că te pune față în față cu infinitatea sufletului tău, cu partea necunoscută a ființei tale, care zace nedescoperită-n tine, ca o ființă care așteaptă să se nască și să vadă lumea.
Cezar Elisei, Jurnalul unui post terapeutic de 40 de zile cu apă, Editura Meridiane Publishing, Iași, 2020. Cartea este disponibilă pe site-ul: https://meridiane.ro/product/jurnalul-unui-post-terapeutic-de-40-de-zile-cu-apa/ .
Publicat în Cultură, RecenziiRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *