Doamna Eminescu (fragment)

Despre Veronica nu se mai poate spune decât un singur cuvânt: Eminescu. Numele ei adevărat este Veronica Eminescu. Nici nu cred să fi avut alt nume decât Veronica Eminescu.”
Nichita Stănescu – Respirări, 1982

I.
Dragostea e o poveste aşteptată

1.Femeia la 1870 în Iaşul de după Mica Unire. 2. Veronica, prea tânăra soţie.  3. Fără ilusii şi fără poezie, se îndrăgosteşte de o fotografie a poetului Eminescu. 4. Plecarea la Viena.5. Îşi doreşte o iubire

……………………………………………………………………………….
Mai trecea uneori şi prin faţa librăriei „Junimea”, pe strada Păcurari, să vadă ce a mai pus acolo librarul Pogor, cu verva lui de nestăpânit şi cu privirea alunecoasă înspre decolteuri. Iar, ea, Veronica, de când reluase limbile străine, plătite cu greutate de soţul ei, franceza şi germana îi deveniseră uşoare de înţeles şi folosit în citit şi scris, şi, în acelaşi timp, ajunsese să privească cu detaşare, chiar de sus, pe unii din jurul ei. O, bieţi muritori făr de ilusii.  Nu la fel îi percepea pe cei din preajma “Junimii”…hm, cam superficiaIi, cu  ocheadele lor…către dame şi cu cârdul de bărbaţi cu bărbi şi creiere mari- pfui- care beau ceai şi înfulecau la cozonaci duminica seara, în loc să compună ceva măreţ, aşa ca El. Nişte caracude, mă rog. Iar limba nouă, limba românească, tânăra limbă, era cea în care E.M. scria. Parcă compunea pentru ea, special pentru ea, acest EM, Emin, poet şi student la Viena.

O, desmiardă, pân ce fruntea-mi este netedă şi lină,
O, desmiardă, pân eşti jună ca lumina cea din soare
Pân-eşti clară ca o rouă, pân-eşti dulce ca o floare,
Pân-nu -i faţa mea zbârcită, pân- nu-i inima bătrână.

Undeva, servitoarea se miscă nevăzut, aşa că o lasă în pace…o să servească doar vin la serată…nu prea are chef de glumele bărbaţilor din salonul lor, de patima lor politica şi seaca lor alcătuire, e acum în altă stare. Ar fi cântat ca o nebună, cu capul dat pe spate, ar fi râs cu o gură largă, ar fi alergat prin grădină, pe sub arborii vechi, alunecători, tentanţi, plini de flori parfumate şi liane unduitoare, ar fi suspinat cu capul dat pe spate. Ar fi compus versuri pentru albumul ei intim…Ar fi trimis versurile la revistă, ar fi. Ar fi să fie altcineva, să fie ea adevărată, o Veronică supusă iubirii, gâfâind ca o doamnă Bovary prin noaptea provincială, căutându-şi locul. Să alunece fermecat spre un castel întrezărit printr-o noapte de vara argintie.

Iese în grabă în spate, fuge către faţa curţii după pasărea mare, pasărea cu pene albastre, şi ea nu mai este. Intră iar în casă, vrea să verifice dacă revista e în sertar, trage de el febril şi da, la pagina zece se află el- Este şi ea cu el“pe sofaua roşie, şi iubita- suavă, diafană, cu gura de foc”îi soarbe suflarea.

…………………………………………………………………………

Pentru Veronica Micle, 22 de ani, ostenită de propria familie şi la fel de sătulă să aştepte dragostea, asta e suficient. În sfârşit, suficient. Are un ţel. Acest bărbat este Poetul, este în ea, ascuns, este parte din fiinţa sa intimă, de unde îl va scoate ca pe o parte din inimă, îl va scoate cu sânge şi gemete. Va naşte din nou, îşi va naşte dragostea, ea însăşi, ea are această putere. Este imuabil ca apariţia zorilor, este ca rotaţia anotimpurilor, este destinul ei pe care şi-l scrie singură de astă dată, piept în piept cu secolul care naşte şi ucide deopotrivă. Ea se dăruieşte acum, pe loc, celui ce va să vină. Din lumina dimineţii anonime ea nu se va mai uita nicicând înapoi. Povestea a început.

Fragment din romanul Doamna Eminescu, aflat în curs de publicare.

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat3 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare