Doamna Sorohan

Am ajuns la Iași pentru prima oară în 1996, când m-am înscris la concursul de admitere la Facultatea de Litere. Nu cunoșteam pe nimeni în oraș. Mi s-a pus de sute de ori întrebarea de ce am venit din Constanța tocmai aici și am fandat mereu  în glumă, pentru că adevărul e că nu știu să răspund  nici acum. Nu a fost numai nevoia adolescentină  (pe care am plătit-o cu vârf și îndesat în timp), de a  fugi cât mai departe de casă. Ce știu sigur e că nicio  întâmplare n-a fost. Aveam 18-19 ani, eram îmbibat  de literatură și muzică rock, citeam bulimic, zile și nopți în șir, până făceam febră. Era singura certitudine pe care o aveam: că n-am de gând să fac altceva toată viața decât să citesc până la uitarea de sine.  Planul cel mai la îndemână pentru asta era să devin  paznic de noapte.

N-a fost să fie (deși nu-i târziu), pentru că, într-o zi de februarie a anului 1997, în Amfiteatrul  III.11 a intrat Doamna Elvira Sorohan. Nu am niciun dubiu că aceea a fost ziua care mi-a orientat  viața (nu spun destinul, ca să nu par trufaș) în direcția (bună, rea) pe care se află și azi. Așteptam cu  încordare primul curs de literatură veche pentru că Doamna Sorohan avea ceea ce puțini profesori reușesc să transmită: prestigiu. Dar nu unul care venea  de la sine, dinspre rolul pe care-l exercita către persoana ei, ci invers, un prestigiu construit în bibliotecă, la masa de lucru și la catedră și asumat. Nimic  nu era nici lăsat la întâmplare (de la notele de curs, după care-și orienta discursul, la tonalitatea vocii,  gestică, mimică), dar nici îndelung calculat, milimetric premeditat. Cursurile ei emanau nu numai distincție și erudiție, ci și o autentică pasiune pentru  literatură, care nu avea cum să nu devină contaminantă. Am învățat atunci, în anul I, dar și mai târziu, la opționalele despre ironie sau despre grotesc,  enorm; am ajuns la zeci și zeci de cărți, într-un exercițiu subînțeles prin care încercam să ne ridicăm la nivelul așteptărilor profesoarei noastre. La Doamna Sorohan nu-ți venea să te duci cu temele nefăcute. Îți era pur și simplu rușine.  

Sunt mulți foști studenți, discipoli pentru care Doamna Sorohan a fost omul providențial. Mi-am dat seama mai târziu că a fost una dintre foarte puținele întâlniri-cheie, care sunt irepetabile în condiții infim diferite. Ele se pot concretiza numai în  momente de maximă tensiune, când există o nevoie  acută de un reper. Tocmai de aceea nu pot fi puse pe  seama hazardului. Nu știu ce a putut vedea la mine: eram un tinerel confuz, tulbure, în căutarea a ceea  ce avea să devină, poate, propria personalitate. Eram  dezordonat, boem și mai ales, total senin și nepăsător față de orice posibil proiect de viață. N-am fost  niciodată un ambițios, deși, poate tocmai din lipsă  de imaginație, când m-am apucat de ceva, am ținut-o până în pânzele albe. Iar Doamna Sorohan  m-a decupat, m-a luat în serios și asta m-a obligat și  pe mine să-mi dau atenție; mi-a împrumutat cărți  și m-a chemat repetat la catedră să discutăm despre  ele, apoi m-a pus să scriu și m-a recomandat unor reviste, unor critici, unor scriitori. A avut tact și răbdare, până ce, cu greu, ceva s-a ales. Avea un mare fler pedagogic: putea fi tranșantă, nu risipea laude, cel puțin nu decorative, dar era clar și când e dezamăgită, și când e mulțumită. Nu m-a tras cu forța  pe drumuri care nu mi se potriveau. Nici nu m-a lăsat să rătăcesc pe altele, care iar nu mi se potriveau,  deși pornisem vijelios și prostește pe ele. Cu Doamna Sorohan mi-am făcut lucrarea de licență, disertația, apoi doctoratul. De când am intrat la catedră, am ținut seminarele de literatură veche și cred că și  asta m-a disciplinat, pentru că m-a obligat la studiu. A rămas și va fi întotdeauna un model de distincție,  eleganță, pasiune. Un model care a lucrat și va lucra  în mine, pe care n-am încercat să-l imit, pentru că  îmi dau seama că nu mi se potrivește. Păstrez primele articole scrise, pe când eram student, cu sugestii, corecturi făcute în creion de doamna profesoară. Știu bine că mi-a citit aproape fiecare text, până la final. Când a scris despre cărțile mele, m-am simțit nu numai confirmat, ci și emoționat. M-am simțit ca un student care a luat notă mare de la profesoara căreia îi datorează atât de mult.  

Într-un fel, în orice ipostază, Doamna Sorohan  reușea să rămână Profesoara. A dat totul acestei meserii. S-a identificat până la capăt cu ea, și-a asumat toate codurile ei, deontologia ei. Până la final, Doamna Sorohan a dat dovadă de o demnitate extraordinară (nu e încă vremea, am să scriu în memorii despre asta).  

Morala acestei evocări sentimentale nu e complicată. Până la urmă, ce este un profesor adevărat?  Este exact omul care te ajută să devii tu însuți. Nici  mai mult, dar nici mai puțin.  

Bogdan Crețu