— Stai locului și lasă-mă să te pieptăn.
— Okāsan?
— Da, Fusae.
— Eu când am fost bebeluș, eram fată sau băiat?
— Te-ai născut fată și așa o să rămâi toată viața.
— Să știi că ieri mi-a spus o prietenă că ea a fost băiat când era mică.
Am mângâiat-o pe cap și i-am zâmbit. „Încă mă surprinde”, m-am gândit. Aș fi vrut să îmi notez ce a spus, dar mi-am dat seama că nu mai avea niciun rost. I-am pieptănat părul lung și negru, iar ea a stat cuminte în fața mea și nu s-a mai mișcat din seiza până când n-am sărutat-o pe creștet și i-am zis că se poate duce jos la bunica. I-am potrivit șnururile kimonoului de noapte și, înainte să îi mai pot fura o îmbrățișare, s-a grăbit să coboare. S-a oprit în cadrul ușilor glisante.
— Okāsan?
— Da, Fusae.
— De ce ai vrut să facem azi baie împreună?
— Ca să văd dacă ai rămas fetiță. Hai, fugi! Ascultă de bunica și să te culci fără nazuri, da? A chicotit dulce și a dispărut. I-am auzit pașii coborând scările și la câteva minute mama deja îi cânta cântecul ei de leagăn. Kodama, kodama, kodama desho ka? (Ecoul, ecoul, e doar ecoul?) Știu ce am de făcut. Mă așez pe jos la masa de scris. Verific din nou caietele și mă întreb dacă n-am uitat nimic, dacă am adunat toate poeziile de până acum. Cele publicate în revistele de cultură sunt jos, în librărie, puse de tata pe un raft special, să le vadă toată lumea, deși l-am rugat de atâtea ori să înceteze. Scot trei coli de hârtie.
Fuji-san,
Îți mulțumesc că îți faci timp să citești aceste rânduri. Știu că ai călătorit până aici ca să iei copila cu tine. Aș vrea să te rog să înțelegi că eu fără Fusae nu pot trăi. Știu că o iubești și, dacă a însemnat ceva și pentru tine căsnicia noastră, ascultă-mi dorința. Aș vrea ca mama să o crească. Fusae a fost întotdeauna foarte apropiată de bunici, s-a născut aici, unde e tot universul ei. Mutarea într-un alt oraș, fără o figură maternă, o va tulbura. Iar tu nu vei putea vedea de ea cât vei munci. Aici va avea totul. Înainte să iei orice decizie, te rog, gândește-te bine și ține cont de această rugăminte.
Dragă mamă,
Nu știu cum să îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Pentru toată dragostea cu care m-ai înconjurat de mică, așa cum acum i-o dăruiești lui Fusae. Datorită ție și lui tata, am crescut înconjurată de cărți și de povești. Ai fost lângă mine când am trimis prima poezie la revistă și te-ai bucurat ca un copil când ai văzut-o publicată. Atunci când tata mi-a aranjat căsătoria, ai văzut în ochii mei ce speriată eram. Ai fost lângă mine când am născut și mi-ai șters lacrimile când Fuji-san mi-a interzis să mai scriu. Nu aș fi fost azi Kaneko Misuzu fără voi. La fel îmi doresc să crească și fiica mea. Te-aș ruga să accepți să ai grijă de ea, să o crești așa cum aș fi făcut-o eu. I-am scris lui Fuji-san să îți cedeze ție custodia. E tot ce îmi doresc.
Fusae-chan,
Odată, demult, m-ai întrebat dacă tu te–ai născut fetiță sau băiețel. Atunci ți-am spus că te-ai născut fată și așa vei rămâne mereu. Aș fi vrut să scriu o poezie atunci și să ți-o dedic. Dar mi-am dat seama că toate poeziile mele îți sunt ție dedicate. Sunt convinsă că acum când citești această scrisoare, ești tot fată, o femeie foarte frumoasă. Deși probabil că știi toate lucrurile astea de la bunica ta, te rog să ai răbdare să le citești. Ai fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață. O minune. Nu m-am desprins de tine nicio clipă, dacă trebuia să ies fără tine, mă întorceam acasă cu o durere în piept. Prin ochii tăi am putut vedea lumea altfel și am putut scrie mai bine. Acum ești la început de drum, ai toată viața înainte, tu ți-o construiești, cărămidă cu cărămidă. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună ce ar trebui să faci. Eu te voi iubi mereu.
Împăturesc fiecare scrisoare și le pun peste caietele cu poezii. Pe a mamei scriu numele ei și o pun deasupra. Mă duc la fereastră; norii grei s-au lăsat mult. Am impresia că toate casele din jur dispar încet. Departe, spre capătul străzii, zăresc câteva geamuri încă luminate. Întunericul hulpav a înghițit aproape totul. E liniște. Din camera părinților nu se mai aude nimic.
Mă așez pe tatami în fața măsuței de toaletă, îmi pieptăn părul fără grabă, de câteva ori. După ce netezesc fiecare șuviță, trag bucata de pânză peste oglindă. Nu vreau să-mi văd chipul. Îmi prind părul la loc, cu grijă, adunând firele rebele ce tot ies din împletitură. N-am să plâng. N-am voie să plâng. Îmi pregătesc așternutul, întind futon-ul, așez perna și pătura. Deși e destul de răcoare în cameră, mă lepăd de povara hainelor și rămân aproape dezbrăcată. Stau nemișcată în mijlocul camerei și privesc atent fiecare obiect în parte, ca pentru prima dată. Pe biroul de scris am câteva lucruri primite de la prieteni. O figurină adusă din Tokyo, un evantai, o floare de prun presată printre paginile volumului preferat de poezie. Scot din sertar sticluța obținută acum câteva zile. N-am să plâng. N-am voie să plâng.
Lacrimi grele se scurg pe obrajii de sticlă. Afară începe să plouă.
Kaneko Misuzu (1903-1930) a fost o poetă ce a reușit să convingă prin simplitatea și profunzimea versurilor sale. Lucrările ei sunt incluse astăzi în manualele din Japonia. În urma cutremurului din Tōhoku din martie 2011 și a tsunami-ului ce a urmat, poezia sa „Kodama desho ka” a fost recitată în cadrul unor spoturi publicitare ce promovau valori sociale pozitive.
