Nu doar pentru că suntem în 2022, iar acum 100 de ani, pe 26 aprilie 1922, se năștea într-o comună din județul Arad autorul Mistrețului cu colți de argint și al altor zeci de volume (de poezie în primul rând, dar și de estetică, critică literară, proză, publicistică, aforisme, teatru etc.), ar trebui să fim în sărbătoare, să ne celebrăm Poeții din care ne hrănim, mai dulce sau mai amar, prezentul literaturii. E greu, însă, poate chiar indecent să te bucuri de poezie când în jur cad bombe de-adevăratelea, fără vreo metaforă cu pretenții existențialiste, iar ideea de refugiu, atât de frecventată în toate artele, își pierde, în fața crudei realități, orice nimb filosofic. Putem alege, desigur, să plângem și să strigăm în limba aceleiași încăpătoare poezii, dar fără a avea vreo certitudine că îi pasă cuiva, că ne aude, că putem schimba ceva… Gata cu lamentația!
Ei bine, între puținele inițiative de marcare a centenarului nașterii lui Ștefan Aug. Doinaș, una care merită fără doar și poate atenția amatorilor de jurnalism cultural, dar și a noastră, a publicului larg, este aceea aparținând revistei „Secolul 21”, care și-a propus evenimente ce se vor derula de-a lungul întregului an – grație suportului și parteneriatelor Fundației Culturale Secolul 21 –, segmentul cel mai dens fiind concentrat către finalul acestei luni, la Arad, sub coordonarea poetei Lia Faur, care de opt ani organizează minunatul Festival „Zile și Seri de Literatură Doinaș – ȘAD”. În ceea ce mă privește, dacă tot am adus vorba despre marja de opțiuni rezonante cu zilele pe care cu toții le trăim, astăzi vă propun să ne delectăm și să învățăm câte ceva de la publicistul Doinaș, a cărui activitate de acest tip s-a întins pe jumătate de secol: începe în timpul studenției din deceniul al cincilea – cu articole și note în „Saeculum”, „Curierul literar”, „Revista Cercului Literar” –, continuă la revista „Teatru” (unde lucrează ca redactor de la finalul lui 1955 până în februarie 1957) și se încheie la „Secolul 21”, în 2002, odată cu moartea sa, cu paranteze și ocoluri în „Lumea”, „România literară”, „Familia”, „Curentul”, „Contemporanul”, „Tribuna”, „Manuscriptum” etc., publicații la care a colaborat de-a lungul timpului.
De la primul număr din 1961, când ia ființă, până în 1980, „Secolul 20” apare ca Revistă de literatură universală, iar din 1981 devine o revistă de sinteză culturală, cu trei direcții principale: Literatură universală – Arte – Dialogul culturilor, la care se adaugă, din 1995, Științele omului. Fiind într-o căutată sincronie, în ciuda regimului comunist, cu ritmurile culturii occidentale, în 1987, la Paris, revista primește „Premiul pentru cea mai bună revistă de literatură și artă din lume”, decernat cu ocazia Bienalei UNESCO. Doinaș scrie la această publicație din 1969, ea devenind, în timp – prin colaborarea cu Dan Hăulică și, apoi, prin continuarea muncii acestuia – un proiect a cărui miză era supraviețuirea și circulația adevăratelor valori ale lumii contemporane, ca o moștenire ce trebuia apărată cu orice preț și transmisă firesc mai departe. O „moștenire” devine el însuși începând cu 25 mai 2002, motiv pentru care nr. 1-6/2003 se va intitula Doinaș, iar zece ani mai târziu, nr. 1-6/2013 va fi Doinaș la o dublă comemorare.
Dat fiind faptul că tipul de jurnalism practicat de Ștefan Aug. Doinaș nu se încadra în ceea ce studiile de specialitate numesc „narațiune socială”, ci, mai degrabă, într-o „narațiune culturală” cu multiple și variate fațete, câmpurile tematice acoperite de el au avut ca principal numitor comun literatura, iar genurile în care și-a exersat condeiul nepoetic au fost dintre cele mai diverse: articole de întâmpinare, recenzii, cronici literare și de spectacol, eseuri critice și comentarii. Însă cele care l-au făcut nemuritor (și) în acest domeniu – îndrăznesc să afirm – sunt editorialele și interviurile din „Secolul 20/21”, care ies cu totul din sfera informaționalului și a comentariului ancorat în dinamica prezentului (o caracteristică general acceptată a celor două genuri), situându-se original în aria crochiului monografic, cu valențe deseori (pedant) enciclopedice.
Cum editorialul este considerat „coloana vertebrală” a unei publicații, o formă de expresie a conștiinței acesteia, având în spate autoritatea științifică a autorului – secondată și de cea oficială, având în vedere calitatea de redactor-șef, apoi aceea de director al revistei –, este de la sine înțeles rolul modelator pe care l-a jucat în fiecare număr. Fiindcă tiparul structural de la „Secolul 20” mergea (și merge în continuare) pe o temă unică a fiecărui număr, în sensul că aceasta e obligatorie pentru toate articolele – fiind tratată, așadar, pluri-/inter-/transdisciplinar –, editorialul trebuia să fie deopotrivă ipoteză de lucru și temei științific, demers deloc simplu când „subiectele” erau năucitor de diverse: Limbaje, Egipt, Spécial Valéry, Mediterana, Irlanda, Femei și feminisme, Politicul, Austria, Brazilia, Japonia, Bucureștiul, Balcanismul, Exilul,
Fotbal, Loc-locuire-poluare, Goethe, America, Europele din Europa, Gutenberg. Computer. Internet, Ernst Jünger, Nietzsche, Globalizare și identitate, Filmul, Alteritate etc. Niciunul, însă, nu l-a pus în dificultate pe seninul și asimilantul Doinaș, astfel încât fiecare text devine un tablou inedit și problematizant al temei numărului, lansând provocări către actualitate și decupând ancore referențiale de substanță. Să citim, de pildă, editorialul A lăsa în off-side Istoria, care deschide numărul intitulat „Fotbal” (4-7/1998), în fond un eseu despre raportul individ – istorie, analizat din perspectiva virtuților umaniste ale sportului ca fenomen universal, trecând prin filosofia și psihologia jocului, ca să caute apoi ecouri social-politice ale sportului în secolul XX și să avanseze argumentativ către o concluzie care reia și justifică metafora din titlu: „ori de câte ori se desfășoară un spectacol sportiv internațional, oamenii care-l practică și, deopotrivă, cei ce-l privesc, «lasă în off-side» Istoria: o fac inofensivă, îndemnând-o să-și reia de la început, poate cu alte metode și cu altă finalitate, «jocul» ei implacabil”. Interviurile sau, mai degrabă, dialogurile a căror gazdă și inițiator a fost Doinaș rămân pentru istoria jurnalismului cultural modern, deși fără intenție demonstrativă, adevărate exerciții de artă a dialogului, „secretul” lor fiind răbdarea, discreția, sinceritatea, modestia, eleganța. Gândite după modelul socratic, aceste ample conversații sunt explorări multifocale ale temei numărului respectiv, dar și prilejuri de împărtășire reciprocă, la scenă deschisă, a convingerilor. „Ștefan Aug. Doinaș în dialog cu…” Gianni Vattimo, Alexandru Paleologu, Mihai Șora, Virgil Nemoianu, Solomon Marcus, Michel Deguy, Ion Vianu, Eugen Vasiliu, Alina Ledeanu și Lucian Pintilie (chiar dacă ultimul este un „fals dialog” căruia îi lipsesc „răsfrângerile, vibrațiile, ecoul” imediate, după cum
observă invitatul) reprezintă pentru totdeauna nu o „lecție” destinată oricui ține condeiul în mână – ar fi prea puțin –, ci un ideal.
Într-un articol publicat în 1879 chiar în „Timpul”, intitulat Caracterul obștesc al luptelor din viața publică a românilor, publicistul Mihai Eminescu observa, poate cu amărăciune, că în societatea românească „în mare parte nu sunt lupte de idei, ci de persoane” Citind și citând în același „Timpul”, după un veac și jumătate, revista „Secolul 20” și făcând din ea un prilej de aducere-aminte a unui spirit centenar, nutrim speranța că vorbele jurnalistului Eminescu nu au fost întru totul profetice.
Sursa foto: Agerpress
