Doisprezece într-o barcă

În anul 2020, ideea de a trece cenaclurile, atelierele și festivalurile literare pe platofrmele online a fost, pentru mulți, o soluție salvatoare. Nu face excepție nici Atelierul de scriere creativă „Vlad Ioviță”, condus de Dumitru Crudu și care avea loc, în perioada izolării, aproape în fiecare zi în spațiul site-ului iovita.art.blog. Drept urmare, s-au scris și s-au discutat multe texte, au apărut nume noi, s-au organizat tabere de creație și, astfel, din cenușa acestor zile petrecute scriind, s-a născut o nouă antologie de poezie.

Experimentale la nivel de abordare poetică, textele antologate în volumul Patru plus patru plus patru (editura Prut Internațional, 2020) sunt încercări de a restabili, prin confesiune, un echilibru dintre lumea interioară și cea exterioară. Poemele incluse în volum au fost scrise (majoritatea) atunci când poeții din antologie s-au pomenit în aceeași barcă: izolați în propriile case din cauza situației pandemice. Respectiv, o bună parte din poeziile selectate au legătură mai ales cu dorința de comunicare, cu imposibilitatea de a evada, cu refugiul într-o realitate virtuală, în amintiri, ficțiuni și cu, în sfârșit, adevăratele confruntări cu propriile traume și caractere.

Temele de scris care au fost propuse de conducătorul Atelierului „Vlad Ioviță”, Dumitru Crudu, sau de alți invitați (poeți sau critici literari): Cosmin Perța, Ion Buzu, Romulus Bucur, Ciprian Măceșaru, Radu Andriescu, Radu Vancu, Irina Nechit, Lucia Țurcanu ș.a., au slujit ca punct de pornire pentru destinații diferite. Astfel, fiecare poet are o direcție care îl caracterizează și îl deosebește de ceilalți. Pe scurt, câteva caracteristici ale poemelor (și) poeților din volum:

Dorina Cârțu este cea care „deschide” antologia, fiind și unica poetă care a folosit rima, în chiar primul dintre cele două poeme incluse în antologie: „mă gândesc la noi/la acea dragoste/frumoasă/ce s-a sfârșit/urât/Când văd un cuțit/mă gândesc la mine/și la cât am/suferit” – rimă care îi conferă poemului o dimensiune ludică și autentică. Poeta are predilecție pentru versuri simple, cu ritmul dislocat și concentrate prin repetiția a câte un cuvânt central pentru fiecare poem: „o simplă atingere/și/mă cuprinde frica” și, mai jos: „Noi/stăteam pe iarbă/și ne sărutam/iar mie îmi era/frică”.

Dacă la poeții șaizeciști basarabeni de factura lui Grigore Vieru figura maternă este idealizată, în poemele Olesei Enachi, maternitatea este pusă într-o lumină diferită: „păreau fericiți/când mama a rămas gravidă/și a pierdut fătul/pe care eu l-am invidiat/eu/care aveam/deja șase ani”. Poemele Olesei Enachi se caracterizează printr-un stil decadent:, „Ies/la ferestră/și nu știu dacă să privesc/luna/sau să mă arunc/pe geam”, prin teatralitate: „Am aruncat narcisele/pe care mi le-ai dat/Am luat/vaza/în care au stat până/le-au căzut toate petalele/și am dus-o la gură/Am început să beau/cu înghițituri mici/și cu lacrimi șiroindu-mi/pe față” și patetism: „Pentru că poezia doare”.

Discursive și ascuțite, poemele lui Theodor Fusu au o voce bine conturată: „îți dezvălui un secret, azi m-a înțepat/o albină/și am scris această poezie cu mâna umflată/și plină de venin”. În spatele acestui venin, folosit pe post de cerneală, se ascunde o sensibilitate autentică: „Anume pentru tine/mă voi ruga, nu pentru toți”, combinată cu replici ludice: „Cum?/Iarăși te-ai pus pe suferit?”. Apropiat, ca stil, de mizerabiliști, Theodor Fusu se distinge mai ales prin nevoia unui dialog, poemele lui fiind aproape mereu fragmente de conversații, ducându-ne la ideea unei piese de teatru.

Aliona Ivanova face o poezie minimalistă, concentrată pe obiecte mici, aparent nesemnificative, dar care devin centrale. Flanela violetă, nasturii, colacii… sunt un pretext pentru a ține „ochii închiși/strâns-strâns/între prezent și viitor/ca pe o muchie de cuțit.”. Personajul din poeme e ca un astronaut în imponderabilitate, poezia funcționând pe post de costum de protecție, creându-i climatul vital atât de necesar. Poeta are speranța unui interlocutor, prezența căruia e resimțită mai ales prin absență: „Când mi se face dor de tine/îmi pun flanela violetă/în care eram îmbrăcată/când ne-am cunoscut.” sau „fac cercuri prin casă/valsând/cu umbra lui tata”.

Cele două poeme ale lui Peter Raicu sunt nostalgice după o copilărie din care a rămas doar aerul din mingea de fotbal: „emblema s-a șters demult/pielea s-a ros/iar cusătura s-a rupt/și a mai rămas doar aerul ăla/cu care o/umflam” – poem care face, intenționat sau nu, intertext cu „Breath”/„Respirația” lui Adrian Rice. Ambele poeme ale lui Peter Raicu pornesc de la frica de a păși într-o lume a maturității, cu o copilărie rămasă, de-a dreptul, în aer.

Poemele Adrianei Rusu sună la fel cum ar suna o colaborare dintre Gorillaz și Grimes. Atmosferă de joc video violent combinat cu delicatețe postumanistă: „ai rămas fără piele, doar niște particule,/particule albastre de neon”. Zona tehnologiilor este des explorată de autoare: „Nu/Apocalipsa nu te va prinde/stând pe pat/cu telefonul în mână/jucând Candy crush Tasty!”, „La televizor/un astrolog/spune că luna neagră a intrat în berbec/Long story=short//Situația se va agrava”, „Joc Horizon și eroina cu care joc seamănă cu/mine/are părul roșcat/Trăiește într-o lume în care/omenirea a/supraviețuit unei apocalipse/Urmează doar să aflu cu ce preț”. Cuvântul apocalipsă este folosit adesea, iar personajului poemelor îi sunt mereu la îndemână imagini care să confirme un scenariu apocaliptic (nu neapărat în sens literal): „au tăiat copacii/și au rămas gunoaiele/Peste tot numai sticle goale/pachete de țigări/resturi dintr-o saltea/ (…)//Calc pe amintirile cuiva/și cu fiecare pas/trosnește ceva în mine”, suprapus realității: „realitatea e mereu mai dureroasă”.

Personajul din poemele Dumitriței Sârbu este blocat în situații imposibile și încearcă mereu o formă sau alta de escapism: „am fugit de acasă/desculță prin/cireada de vaci/ca să scap de el”, „Vă cer să mă ajutați/ca să scap/de aici” , „(…) mintea mea/a evadat din realitate”, „mâncam cartofi copți/fugind pe o bicicletă”. Poemele autoarei vorbesc despre o dramă de familie la modul cel mai incisiv cu putință: „ești prea proastă/ca/să-mi fii/mamă”, „unde-s idioții care/m-au dus la lumină?”, „Din 2003 până în 2009/am crezut că/m-a născut bunică-mea” și probabil cel mai dur dintre toate e poemul TATĂ: „Bunica ne-a adunat/pe toți patru la prânz/unde un prost mă tot înțepa/din vorbă și nu mă lăsa/să bag mâncarea în mine//Până aici/mi-am zis și/i-am tras o palmă peste față/apoi și un genunchi/în gură/căzând/amândoi/fix în fața beciului/încolăciți/„Îl sun pe tata să vină să mă ia!”//Auzi ce spune ăsta/că/vrea să-l sune/pe tata să vie să-l ia/mă gândeam eu mirată/de parcă/mi-ar fi intrat/un os în gât și/mi s-ar fi bulbucat ochii./„Tata”./Prea des aud cuvântul ăsta./„Tată”, răspunde-mi la telefon/că vin eu să te iau.)”.

Între obsesia față de scris (astă-iarnă/scriam fiecare/fulg care cădea/astă iarnă/număram fulgii) și incapacitatea exprimării („o mie de cuvinte/nu mi-ar fi de ajuns//pentru a exprima o singură privire” sau „prea puține cuvinte/ca să pot scrie un poem de/dragoste”), poemele lui Sergiu Stati sunt exorcizări ale unor stări obsesive și încearcă o recompunere a lumii post-traumă din fragmente disparate, în absența celuilalt: „într-un pahar/cu suc de portocale/un fluture înecat//puține cuvinte/și puțină iubire//pe masă/cămașa mea udă/alături de poza ta (…)”.

Poemele Cristinei Tataru sunt scrise în cheie minimalistă, eul acestor poeme contabilizează distant lucrurile care se întâmplă, obiectele implicate, ca pretext pentru revelația finală. Ambele poeme se citesc ca unul singur, în două părți, și au final abrupt: „(î)mi spui cât de mult mă iubești/lovindu-mă/din greșeală/cu capul de podea”.

Victoria Toma scrie o poezie „la rece”, orientată spre autoanaliză, mai puțin primul poem, care rămâne un experiment ingenuu al autoarei, dar care anunță tema principală a poemelor: singurătatea, detașarea/pierderea celuilalt: „îți cerșesc milă/pentru că/între noi nu mai există iubire/așa cum mi-ai dat viață/vreau să mă omori tot tu” sau „când mă gândesc la ce se întâmplă/acum afară/la tine/mi se ridică un nod în gât”. Cele patru poeme ale autoarei pot fi citite ca un poem matrioșkă, în fiecare dintre ele existând un fir care duce spre următorul.

Judecând după cele două poeme prezente în antologie, Daniela Trifan este o poetă care pariază pe simplitate, pe împletirea discursului banal, cu imagini mai puțin convenționale: „lasă-mă să mă pierd/și să nu mă mai regăsesc//lipită/de pieptul tău/ca un tatuaj”.

Prezentă în volum cu 17 poeme, toate remarcându-se prin prospețime, prin insistența asupra cadrului rural și familial, dar mai ales prin abordarea zonelor dure ale existenței: „oare iubirea este atunci când/mama/te bate până obosește”, „mama și tata mă întreabă/dacă mă doare/și nu le răspund/nici măcar nu urlu/deși aș vrea”, Augustina Vișan este o poetă explozivă, care mizează pe limbajul confesiv intercalat de imagini violente, bine gândite și bine amplasate în cadrul „poveștii”: „tata aruncă/sârma aia/în mijlocul ogrăzii/și eu o aud/cum se izbește/de pământ/ca și cum aș auzi/un urlet.” sau „Spun minciuni/în fiecare zi/Când vine vecinul/tata îmi strigă/să-i spun că nu este/acasă/Tata nu este acasă/Da unde-i/Nu știu/Nu l-am văzut azi/îi spun/și mă simt/ca și cum aș fi într-o mașină/și m-aș uita în spate”.

Pentru unii poeți din antologie acestea au fost printre primele texte scrise; alții au câțiva ani buni de experiență în ale scrisului. Criteriul selecției nu a fost însă experiența autorului, ci calitatea textelor și nevoia de poezie ca pretext pentru apropiere și comunicare într-o perioadă în care autorii au fost lipsiți de acest lucru și în cazul cărora poezia a funcționat ca un panaceu.

Publicat în Print MDRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *