Există momente în istorie când lupta pentru libertatea de exprimare devine luptă pur și simplu. E ceea ce se întâmplă chiar lângă România, în Ucraina – unde o națiune invadată se luptă pentru dreptul de a exista. Și, implicit, pentru dreptul de a se exprima liber. Centenarul PEN România coincide cronologic cu lupta Ucrainei pentru dreptul la existență – și pentru dreptul la exprimare. Am fost, încă din primele ore ale războiului, alături de ucrainenii agresați de Rusia invadatoare. Am încercat să ajutăm, pe cât ne-a stat în puteri, în toate modurile care ne-au stat la îndemână, deopotrivă concrete și simbolice. (Deși ele sunt, de fapt, conaturate.) Solidaritatea cu cel agresat, cu victima căreia i se ia dreptul la existență și la exprimare, e una dintre valorile fundamentale ale Cartei PEN. Și, în fond, una dintre valorile esențiale ale umanității – fără de care umanul per se pur și simplu nu s-ar putea constitui. Printre aceste gesturi de solidaritate ale PEN România cu Ucraina agresată se numără și o antologie având drept temă războiul. În faza ei inițială, era o antologie menită să consemneze centenarul PEN România (împlinit la 12 iulie 2022). Însă, grație mai ales lui Un Cristian, ne-a devenit repede clar că menirea ei reală este de antologie-mesaj – vocea centenară a PEN România își capătă sensul deplin numai în solidaritate. De data aceasta, cu Ucraina agresată. Astfel încât am ales să construim o antologie-mesaj – în care, vorbind despre război, denunțându-i realitatea atroce, să construim în același timp un spațiu comun al solidarității. Fiindcă aceasta e convingerea PEN România la centenar: chiar și atunci când tancurile sunt în fața noastră, de fapt mai ales atunci, literatura e garanția că barbaria nu va avea niciodată ultimul cuvânt. Poemele și textele din acest grupaj (mulțumim și aici revistei Timpul pentru generozitatea de a le găzdui!) sunt, bineînțeles, excerptate din antologia în cauză – care va apărea curând la Casa de pariuri literare.
(PEN România)
Ana Blandiana
După treizeci de ani
Urmărind comentariile și analizele politice, militare, economice, istorice, psihologice scrise pe marginea războiului din Ucraina, ca și minunata solidarizare globală cu victimele acestuia, nu pot să nu observ subtila diferență a accentelor puse de cele două părți ale Europei și ciudata absență a explicațiilor post-comuniste date evenimentelor de către cei care nu au trăit, și s-au grăbit să uite, comunismul. În timp ce, pentru cei așezați pe liniile pe care harta Europei s-a îndoit mereu și amenință mereu să se rupă, nu încape nici o îndoială că este vorba despre un război postcomunist.
Atât Putin, acționând cu cinismul unui fost ofițer KGB, cât și felul în care pot fi rușii manipulați provin direct din comunism, după cum Ucraina, devenită independentă doar după destrămarea URSS și deținând o moștenire contestată a acestuia, încearcă cu disperare să scape de o istorie care amenință mereu să se întoarcă.
Înverșunarea, disperarea și eroismul cu care se apără ucrainenii de ruși nu ține doar de speranța de a intra în NATO și UE, ci și de amintirea foametei organizate de Stalin, în care au ajuns să-și mănânce copiii. Iar faptul că, după intrarea trupelor invadatoare în Herson, a fost reinstalată statuia – care fusese dată jos de pe soclu – a lui Lenin este evident o dovadă că istoria încearcă să facă pași înapoi. Tot ce li se întâmplă nu numai ucrainenilor, ci și rușilor sunt urmări ale comunismului.
Nu sunt sigură că occidentalii conștientizează suficient acest lucru.
De altfel, dacă, fascinați de gazul și petrolul rusesc, liderii occidentali nu ar fi acceptat fără să clipească un fost ofițer KGB ca pe un egal și ca pe un seamăn, admirându-i bicepșii și acceptându-i oligarhii, poate că lucrurile nu ar fi ajuns aici. Încercați să vă imaginați că Germania de după război ar fi putut fi condusă de un ofițer SS și veți înțelege cât de păguboasă este lipsa de similitudine în tratarea de către lumea liberă a celor două nebunii ale secolului 20.
Acum însă asistăm, sper, la o reală trezire a adevăratelor democrații în fața pericolului dictaturilor ideologice. Războiul din Ucraina nu este între două țări, ci între libertate și călcarea în picioare a dreptului ființelor și popoarelor de a-și hotărî singure viața. Este și un război între minciuna fără rușine și adevărul care refuză să devină post-adevăr. Este o confruntare între două definiții ale istoriei în care suntem implicați cu toții, fără să mai putem să ne eschivăm.
Pentru că, după mai bine de treizeci de ani, războiul din Ucraina este replica dată dărâmării zidului Berlinului, cu iluzia nebună că el mai poate fi înălțat din nou.
Harta
Nu avem destulă imaginație
să vedem rănile lor
pe trupul nostru,
nici lacrimile lor
curgându-ne pe obraji.
Nu suntem destul de puternici
să ne închipuim cum ar fi
să ne părăsim viața
cu o geantă pe umăr
și să nu mai găsim
printre dărâmături
cuvântul ACASĂ.
Doar spaima reușește
să ne lege în aceeași
cămașă de forță,
croită din harta Europei,
îndoită mereu pe aceleași linii
și gata-gata să se rupă,
dar rezistând.
(poem publicat și în „România literară”)
Romulus Bucur
poemul
ai un singur proiectil
în fața ta e tancul
calculezi ocheşti
calculezi din nou
trebuie să rămână
o grămadă de fiare pârjolite
murmuri o rugăciune
către ce zei ai războiului
or mai fi fiind
apeşi pe trăgaci
Magda Cârneci
Am învățat să nu ne fie frică
Cum scriam și în 2017, la aniversarea a 95 de ani de la înființarea secției române, PEN International este un fel de ONU al scriitorilor, un Parlament mondial al scriitorilor, dar el nu reprezintă state, ci literaturi și limbi în care se scrie, nu e o instituție clasică, ci o rețea, o organizație cu un anume țel pentru care a fost creată – și acesta este în primul rând cultivarea și apărarea libertății de exprimare, oriunde aceasta este bruscată, amenințată, anulată, desființată. Nu e o uniune de creație, nu e un sindicat profesional, nu e un organism „democratic”, care-i primește pe toți scriitorii, traducătorii, jurnaliștii și editorii ce ar dori să intre în el, ci-i atrage pe cei care rezonează activ cu valorile sale umaniste, cu principiile sale civice angajate, cei care se simt motivați să participe la acest mare efort colectiv de protecție și încurajare a purtătorilor cuvântului liber, ai gândului liber, ai expresiei literare și publice a libertății.
Mă întrebam în 2017, pe când organizam aniversarea internațională a 95 de ani a PEN-ului român la București, dacă azi mai înseamnă ceva libertatea de expresie pentru un scriitor român sau est-european. Într-o lume eliberată de totalitarism și orientată spre capitalism și economismul pur și dur, mai au scriitorii est-europeni simțul treaz pentru suferința și absența libertății unor alți scriitori din țări apropiate sau îndepărtate care trec prin aceleași „boli de creștere” întru modernitate prin care a trecut și sub-continentul nostru cu doar trei decenii în urmă? S-a eliberat scriitorul român și est-european totalmente de sechelele comuniste și postcomuniste? S-a curățat de deformarea cenzurii și auto-cenzurii, de teribila maladie a fricii și de inerția neimplicării? A făcut din adevăr (adevărul lumii în care trăiește) tema profundă a scrisului său? A făcut din gândirea critică o obsesie fecundă? A internalizat suficient aerul tare și responsabil al libertății? Felul în care ne raportăm ca scriitori la PEN International sau la PEN România poate constitui un indiciu.
Dacă stăm să punem cap la cap acțiunile în care PEN România a fost implicat în ultimii 30 de ani, cred că putem avea încredințarea că învățăm încet, dar sigur să vibrăm împreună cu alți scriitori aflați în suferință de la mii de kilometri distanță: din ultimii 10 ani, îmi vin în minte acum doar câteva exemple, cazul scriitorului chinez Liu Xiaobo în 2016-2017, cazul poetului palestinian Ashraf Fayadh din 2016, cazul regizorului ucrainean Oleg Sentsov din 2018, solidaritatea cu jurnaliștii turci din perioada 2016-2019 sau solidaritatea actuală cu scriitorii ucraineni prinși în războiul Rusiei împotriva țării lor. Dar sunt mult mai multe exemple.
Și învățăm încet, dar sigur să folosim instrumentele pe care PEN International ni le pune la dispoziție prin comitetele sale, prin secretariatul său de la Londra, prin site-ul www.pen-international.org, prin conferințele trimestriale și congresele anuale. Și mai ales prin reactivitatea sa rapidă și eficace în fața numeroaselor și enormelor probleme de siguranță personală pe care atâția scriitori, jurnaliști, traducători, editori le trăiesc în cele mai îndepărtate colțuri ale planetei. Am învățat să trimitem scrisori către scriitorii din închisori fără să ne mai fie jenă, am învățat să semnăm apeluri internaționale de solidaritate fără să socotim dacă pentru noi asta e bine, am învățat să scriem petiții și să le ducem la ambasade fără să ne mai fie frică, ba dimpotrivă, cu un fel de siguranță, de încredere pentru ceea ce apărăm. Și un fel de mândrie pentru ceea ce reprezentăm: scriitori liberi dintr-o țară liberă, care apără libertatea cuvântului și adevărul.
Odă pentru Europa. După Brexit
Să mai visăm încă la ea ?
Oare nu ne-am săturat de această neterminată himeră?
Să-i lăsăm pe teoreticieni și poeți să-și scrie textele întortocheate
Să-i lăsăm pe birocrați să ne preschimbe viețile în legi, bani, plictiseală
Să lăsăm popoare mari și mărunte să se complacă în micile lor atitudini
Și să se ducă să doarmă din ce în ce mai adânc în casele lor drăguțe de țară
Cu toate acestea.
Toți suntem la fel. Toți suntem leneși. Toți suntem anxioși. Toți suntem limitați.
Toți suntem mai mult sau mai puțin idioți.
Cu toate acestea.
De ce să devenim din ce în ce mai sensibili? Din ce în ce mai deschiși? E plictisitor.
De ce să gândim din ce în ce mai vast și mai amplu? De ce să suportăm atâta diferență? E epuizant. De ce să acceptăm prea multă diversitate? E insuportabil. Sau atâta complexitate? De ce trebuie să devenim continentali? Și intercontinentali? Și universali? Și globali? Și poate chiar cosmici?
Cu toate acestea.
Europa e numai un nume. Europa e doar o poveste. Europa e un fel de magie. Europa e un timbru ieftin pe o scrisoare. Europa e un vis al unor idealiști. Europa e o mantră care poate transforma realitatea. Europa e un mecanism uriaș și greoi. Europa e prea multă economie și politică și jurisdicție și norme și regulamente. Europa e prea mult formată din politicieni și lobbiști și specialiști și diplomați și traducători. Europa e prea complicată. Europa e aproape imposibilă. Europa e un coșmar. Sau o utopie distopică. Europa cere prea mult de la noi. Europa e o mantră care ne poate transforma mult prea radical.
Cu toate acestea.
Există în noi o tendință adâncă, o atracție, o chemare, un dor. Există o nevoie uriașă să o îmbrățișăm, s-o avem. Ceva în noi însetează după ea. Ceva în noi aspiră spre ea. În ciuda tuturor frământărilor și contradicțiilor. Există un vis să fim Una. Există o vastă unitate care ne va pătrunde treptat simțurile și inimile și mințile. Bietele noastre minți încă limitate. Mințile noastre încă blocate de teamă. O uriașă armonie ne va integra în cele din urmă pe toți. Trebuie să fim răbdători. Și tenaci. Și vizionari. Și plini de încredere.
În ciuda a toate.
Ruxandra Cesereanu
Lumea
Lumea în care trăim,
lumea dimprejur,
nicio demență nu a fost bifată în oglindă
decât atunci când a fost prea târziu,
uneori imaginea unui copil dezolat este mai strivitoare
decât cea a unui tanc explodat sau a unei clădiri arzând,
nu e nevoie de o rană deschisă sau de un corp sfârtecat ca să înțelegi,
ajunge să vezi bătrâni ascunzându-se în subsoluri,
într-un adăpost, înghesuiți unii într-alții,
fără să știe de ce viața lor s-a întors cu susul în jos,
limita imaginilor aspre e ceea ce se întâmplă acum
și totuși imaginile trebuie să fie desfășurate și văzute.
Ignoranța și indiferența rănesc
iar neputința este măcinătoare,
imaginile brutale sunt copleșitoare,
privim, suntem șocați, tulburați
apoi privim din nou, ne oprim să ne tragem suflarea și iar privim.
Greu de scris și de vorbit despre asta,
atâta pieire e dificil de dus în spinare.
ceva îngrozitor se întâmplă
iar apoi ceva și mai îngrozitor se întâmplă din nou.
Supraviețuitori cerșind leșurile celor dragi,
durerea a devenit plictisitoare întrucât e prea mare,
ceea ce e înspăimântător e faptul că moartea nu mai provoacă durere,
ci neputința de a jeli dacă leșurile nu ajung acasă e cea care doare,
cei vii înfricoșați că cei pieriți vor fi uciși a doua oară.
Lumea noastră umană-inumană.
Cătălin Ghiță
Apărând porțile Europei
Distinsul istoric Serhii Plohii a numit odată Ucraina „Porțile Europei”. Sintagma nu este un simplu joc de cuvinte: timp de secole, stepele întinse de pământ negru și roditor dintre Galiția și Nistru au stârnit pofta multora. Pare evident, din perspectivă deopotrivă geografică și simbolică, faptul că stăpânul Ucrainei va deveni, în cele din urmă, stăpânul întregului flux în și din Europa, per ansamblu. Marele Joc, care le-a avut drept protagoniste, în secolul al XIX-lea, pe puterile coloniale ale Angliei și Rusiei, s-a metamorfozat într-unul sui generis în secolul al XXI-lea. Actorii de acum sunt lumea occidentală, animată de principiile sale de democrație, securitate și prosperitate, și Rusia, țintind să devină, o dată în plus, o mare putere imperială. Fiindcă modelul lui Putin nu a fost niciodată unul apusean, ci un autocrat pe de-a-ntregul rus: Petru cel Mare.
De aceea, dacă porțile către splendorile Europei sunt în siguranță, continentul însuși va fi în siguranță. Gândiți-vă la cele mai vechi uși romane care sunt încă în uz: turnate în bronz, ele permiteau odinioară accesul la Senatul Roman din Forum și sunt, în prezent, găzduite de vechea biserică Sf. Ioan din Lateran. Datează, probabil, din secolul al treilea e.n. Porțile ucrainene sunt la fel de vechi și de pline de glorie, fiindcă funcția unei uși este atât aceea de a le opri accesul oaspeților nedoriți, cât și aceea de a le deschide calea prietenilor și vecinilor. Dacă acele uși ar fi distruse, întregul edificiu domestic pe care-l protejează ar fi expus agresiunii externe.
Scriitorii au fost proiectați mai degrabă ca paznici în lanul de secară decât ca portari. Dar trebuie să fim portari, fie și numai pentru a păstra acele valori pe care le-am îmbrățișat cel mai puternic după prăbușirea neașteptată a osificatei Uniuni Sovietice: libertatea și pacea.
Bogdan Ghiu
O sută de ani, înapoi și mai ales înainte. Vechiul și noul PEN
Țări atacate, scriitori atacați, libertate a cuvântului atacată, dezlănțuire, în schimb, a cuvintelor urii, închiderii, respingerii, eliberare a fantasmelor identitare monstruoase din beciurile memoriei, acolo unde, asemenea vampirilor, pare că întunericul le priește, pare că nu au făcut decât să crească și să se înmulțească.
Pentru că acesta este marele paradox și pericol: spaimele nu trebuie refulate, dușmanii nu trebuie ascunși, îngropați – le face bine.
Nu: totul trebuie tras și tratat la lumină, în lumina și între luminile plurale, multiple ale intelectului și între luminile, încrucișate, ale discursurilor: clinica fantasmelor criminale este în lumina spațiului public.
PEN România la o sută de ani: înainte sau înapoi?
Pentru că exact când agresiunea regresiilor identitare care, acum o sută de ani, au creat urgența creării PEN reapare mai înfloritoare ca niciodată („flori de mucigai” în înțeles strict, nepoetic), așa cum se întâmplă acum, ea impune nu doar o aniversare a luptelor PEN, ci de-a dreptul o recreare a lui, o relansare a PEN-ului.
Pentru că va trebui să învățăm, în sfârșit, că nu putem combate dictaturile și tiraniile doar din afară și doar când apar, local și ulterior, strict reactiv și represiv, ci trebuie să le tratăm preventiv acolo unde tentația lor poate miji în interiorul democrațiilor înseși, grație, prin pervertire, tocmai pluralismului și jocurilor finelor și dificilelor, costisitoarelor ei echilibristici.
Împotriva regresiilor fantasmatice nu există victorii definitive. Și este pericol mortal să existe complezență, amânare, ocultare, toleranță față de ele.
Nu putem să apărăm eficient democrația împotriva dictaturii decât tratând potențialele boli ale democrației înseși. Înainte de a apăra democrația de inamicii din afară, trebuie să apărăm democrația în democrație. Inamicul, înainte de a fi exterior, este de multe ori, poate fi interior. Sau, așa cum se întâmplă strict în momentul de față, dușmanul din afară își poate afla complici înăuntrul democrației: bolți interioare gata să implodeze, piloni de susținere gata să se surpe. Dictaturile trebuie „instrumentalizate” de către democrații ca o sperietoare, dar și ca o perspectivă de ameliorare, de sănătate superioară a democrațiilor înseși.
Prezentul și viitorul trecutului: împotriva reactualizării trecutului reacționar (la fenomen vechi, termen „de epocă” vechi) care a dus la cele două Războaie Mondiale, avem și noi, prin PEN, armele noastre (strict defensive însă), trecutul nostru, progresist însă, de luptă. Când trecutul revine în prezent doar ca trecut trebuie să reactivăm și viitorul acelui trecut.
Atacul împotriva Ucrainei și atacul împotriva principalului simbol contemporan al libertății scriitoricești, artistice, de gândire și exprimare, Salman Rushdie, dovedește că nu trebuie să lăsăm niciun moment garda jos, că putem fi atacați oricând acasă la noi, și că apărarea libertății nu mai poate fi, cum spuneam, decât preventivă și pozitivă, deci formativă: atenție la învățământ, la mass-media, noi și vechi, la egalitate, la disprețul care poate hrăni resentimentul și ura.
Și pentru a folosi o altă metaforă din stricta actualitate a acestei veri, 2022, să nu credem că incendiile care nu se văd chiar s-au stins. Așa cum putem, din păcate, să remarcăm, ele continuă să ardă mocnit în adâncuri, dedesubt, chiar sub acoperirile noastre și profitând de ele, altfel spus, jucându-mă și nu prea cu cuvintele, să turbeze, devenind important combustibil fosil, altfel spus, gata să explodeze și să ne arunce în aer. La început, prin discursuri.
Să aniversăm, așadar, cei o sută de ani PEN relansându-i spiritul: apărarea democrației în democrație, a libertății de expresie împotriva abuzărilor lașe ale libertății de expresie.
Ioana Nicolaie
Martie 2022
Din cer ningea carne arsă,
porci pulverizați,
doar că…
în jur nu se găseau abatoare
înseamnă că era altceva
că peste mine și fratele meu
pe care uite, îl salvasem,
cu propriul trup îl salvasem,
peste noi cădeau brațe
oase, resturi umane,
zice adolescenta
tata a murit în explozie
pe mine m-au târât în adăpost
după două zile în beci
mi-au tăiat mâna
dar sunt încă în viață
zice copilul
în fața blocurilor
oamenii sapă ca să-și îngroape
vecinii
mormintele li se văd
din satelit
o mamă își duce gemenii
spre tancul care se-apropie
îndărăt văzduhul
s-a umplut de ruine
iar urmele nu mai dispar
paraliticii-s purtați
în cărucioare de supermarket
până la graniță
iar de-acolo-s luați
cu o pătură
l-au împușcat pe tata
nu și pe mine
pe tata, nu și pe mine,
pe tata, nu și pe mine…
Miruna Vlada
***
„Aici nu se trăieşte doar ca să se trăiască
Aici nu se trăieşte
doar ca să se moară
Aici se moare
ca să se trăiască”
*Poem de Mak Dizdar gravat pe ansamblul memorial al masacrului de la Kapija, Tuzla, (Bosnia Herţegovina) petrecut pe 25 mai 1995.
suntem nişte vampiri.
stoarcem tot ce putem din dezastrele noastre. voi ne premiaţi şi ne mângâiaţi pe cap
noi stoarcem şi stoarcem de 20 de ani
de 200 de ani
suntem un fel de muzeu în aer liber un muzeu al dezastrelor
voi sunteţi ghizii
ne arătaţi dezastrele noastre pe hartă şi apoi noi aplaudăm
dar tot nu reuşim să ne mângâiem pe cap unii pe alţii şi nimeni nu mai ştie unde a început şi unde s-a sfârşit filmul ăsta cu vampiri
într-o Europă cu unghiile frumos tăiate
noi suntem bucata aia care îşi
roade unghiile până la sânge
care îşi roade graniţele până la sânge
după naţionalism
nu ne mai rămân decât cimitirele
unde stăm oricum unii peste alţii
„ţara mea plină de glorii
ţara mea mâncată de molii
ţara mea născută din fobii
ţara mea rămasă fără jucării”
(din Bosnia. Partaj, ediția 2022)
Suplimentul Dosar PEN 100 face parte din Proiectul PEN România la Centenar, realizat de editura Casa de pariuri literare. Proiectul este cofinanțat de AFCN și nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanţării.
Fotografie realizată de Cristian Boricean
