Dosar poeți nedebutați (II)

Mihaela Munteanu (n. 2002) este studentă la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, unde studiază rusa şi engleza. E finalistă a concursului de eseuri „Ţara mea”, organizat de „Dilema Veche” şi i-au fost publicate poeme pe site-urile „O mie de semne”, „Poetic Stand” şi „Echinox”. A citit la a 221-a ediţie a Institutului Blecher.

I.

Mă simţi tânără
şi aşa a fost mereu.

Am fost la îndemână, m-am simţit la fel.
Încă sunt,
dar puţin altfel.
N-am tras de mine, e
ultimul lucru pe care l-aş face,
nici de-afară nu-mi place să mă văd,
simt că m-a încuiat cineva pe dinăuntru şi atât s-a putut.
Aici mi s-au terminat opțiunile –
dintr-o listă inimaginabil de mare,
aşa cum sunt toate acum,
de e foarte greu să alegi două sortimente de îngheţată
fără să-ți pară rău de celelalte.

Chiar dacă nu m-am dus departe, am plecat cu uşa trântită.
Platforma asta care în mod normal ar pluti în derivă
aşază tacticos maşini deasupra apei. Maşini
cu maşini mai mici înăuntru,
o matrioşcă pe care n-o descoperă nimeni.
Ţipetele de pescăruşi obosiţi,
care se mută din loc în ultimul moment
nu acoperă supărarea de pe barca asta de salvare
improvizată.
Nu apucă nimeni
să se salveze. 
Am trecut neobservată, pe invitația
unei țări apropiate,
mai sărăcăcioasă decât orăşelul ăsta. Şi noi încă o ducem decent,
poate din ce în ce mai bine.

Pentru cine fac jurnalul călătoriei –
dacă ai pluti în derivă
pe cine ai lua cu tine
şi alte întrebări pe care n-o să ţi le pun.

Mă simţi tânără –
şi eu la fel.
Am fost la îndemână –
şi tu la fel.

II.

„M-a dus într-un loc izolat, ascuns, 
vedeam tot oraşul. 
M-am distrat mult aseară.”

Aşa se termină povestea prietenei mele,
aşa mi-ar plăcea să-mi înceapă şi mie poveştile.
Nu cred că e nevoie de mai mult de-atât. 

În schimb, la mine astăzi începe timid. 
Gradual, se schimbă 
în timp ce în dreapta mea e la fel de multă confuzie cum e şi în față.  
Primele dăţi se simt altfel, 
n-apuc să-mi spun în gând. Dar uite că a mers totul prea bine până acum, prea multă linişte,
trebuia să se-ntâmple ceva.
Bine că am pe cineva lângă mine
de fiecare dată când lucrurile se deteriorează
în jurul meu. 
N-am prins-o. De data asta n-am prins-o.
Cine a vrut să o prindă când
îmi supun prietenii la momente în care ar putea
foarte simplu
să rămână fără mine, alegere personală
sau nu.

Cine mă alege, pe cine aleg
să fie martor la toate reacţiile mele –
eu dacă aş putea să mă văd de-afară, 
mă gândesc că nu m-aş alege niciodată.

(te gândeşti la mine numai în termenii mei)

Denis Prodea are 19 ani și este student în anul întâi la Facultatea de Litere din Sibiu.

ai rămas lângă telefon doar ca să mă auzi respirând

lucrurile pe care ni le spunem nu
au o ordine cronologică
se disting prin sonoritate și
greutate și 
picături de scuipat și 
oricum nu înseamnă nimic pentru noi 
cu adevărat
nu ne vom aminti cu drag că
am făcut un picnic în mijlocul parcului
că am băut dr. peppers și 
am cărat coșul tău împletit
ne vom aminti cât de greu ne-a fost 
să stăm despărțiți 
să ne plângem
de viață 
frici 
constipație
de privirile lungi la coșul de rufe 
în timp ce fesele luau
forma colacului de WC

te duci la mega sau la lidl
să alegi merele cele mai bune și 
mai lucIoase
auzi șoptitul cuplurilor str8
despre ștrudel cu vișine
constați cât ești de singur
și că mereu ai fost 
doar că acum e totul mai fancy
mai meaningful
mai dureros.

cabana City View

jacheta mea galbenă cu mâneci strânse 
paltonul tău cambrat 
o adunătură de tineri excitați
alcool pe toate mesele
în toate gurile câte-o limbă străină
alunecând în jos
primul nostru sărut în 5 luni 
mintea mea e un aspirator eco friendly și
smulge cu ușurință afecțiunea
mi-am lăsat capul peste creștetul tău
majoratele sunt locuri pentru destrăbălare
locuri unde îți înfigi o sticlă în gură și 
totul pare neon

cangrenă emoțională și 
scuipat întărit și tricoul lipit de pielea transpirată
chipul unui băiat care vrea 
mai mult din timpul tău liber 
dezactivez fobii despre care nu știam că le simt
dâre de vomă într-un lighean de plastic 
fac drifturi cu mâna în jurul buricului 
scot tot regretul că ai fumat 
îl scot din tine ca pe un chist
dispari pentru două ore 
stau eu cu tine 
te țin strâns te mângâi 
îmi fac griji 
ești beat și neputincios 

lucrurile pe care nu le știam despre 
adolescenți
nu-mi pot face rău
pun o melodie 
dau din șold
shakira shakira 
bipolaritate.

happy llama sad llama

ți-ai luat day off de la fițele mele &
nu m-am supărat nu voiam decât o îmbrățișare
strânsă & lungă de care să îmi amintesc 
când frec cu buretele de baie în locurile
în care s-au întâlnit mâinile &
ți-ai luat concediu de la drame 
cause yeah imma happy llama sad llama
niciodată nu știi cum să mă iei
ba cu bombonele vorbe dulci pe care le anticipez mereu
& știu că uneori le zici să mă îmbunezi 
așa cum fac mamele când după dojenit de ce-uri 
& ce tu nu puteai să iei notă mai mare
te cheamă la masă unde corpuri de tot felul se întâlnesc
corpurile reci ale farfuriilor înainte de supa fierbinte
corpurile reci ale tacâmurilor atinse de buze farfuria
aia ciobită pe care mereu o nimeresc &
mă gândesc să împung cu degetul
în despicătura de porțelan să
mă trezească din tristețe 
cause imma happy llama sad llama & 
nu sunt cu nimic mai special decât tine
părul ne crește la fel în aceleași zone 
muzica la maxim în căști &
puținele lucruri pe care le urâm cu adevărat
sunt cancel culture rasismul &
homofobia.

Alexandra-Mălina Lipară (n. 12 dec. 2000) este studentă la Departamentul de Literatură Comparată al Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai. A citit la Institutul Blecher și la StudentFest. Face parte din echipa redacției Poetic Stand.

The end of the affair is always death
(Anne Sexton)

cel mai mare exercițiu de control a fost să iubesc cu jumătăți de măsură. 
invers sunt obișnuită. îmi încep diminețile cu o cafea neagră și o țigară 
lângă dispunerea arhitecturală a infidelității. 


cât de candide sunt minciunile prin omisiune
și ce simpatică naivitatea ta de a crede în naivitatea mea 
mascată. 

am avut mereu o afinitate pentru narcisiștii vulnerabili, 
pseudointelectualii ratați, oricine a abuzat de 
permisivitatea și blândețea unui dragon în latență,
cât mi-am făcut în liniște o listă cu motive pentru care să plec. 
sau să tai în carne vie. 

tu crezi că tăcerea mea vine din neștiință, 
eu îl numesc act voluntar de autodistrugere, 

îmi reproșezi că mă simți absentă când facem dragoste, poate 
acum știu că ating bărbatul altei femei. 

sunt ipocrită să spun că nu te-am vrut 
și sunt și mai ipocrită să spun că nu te mai vreau. 
dar nu a fost despre tine nicio secundă, ci

despre înfruntarea sindromului stockholm, 
capacitatea mea nu de a gândi, dar de a acționa 
rațional, păstrarea demnității, 
lucruri pe care tu nu le cunoști. 

niciodată nu voi exista ca a doua opțiune. 

salvarea vine prin estomparea funcției afective,

activarea judecății tăioase, demolarea fiecărui viitor comun,

curățarea hărților mentale – înclinația ta spre poezia reflexivă,

zgomotul oalelor când m-ai împins pe blatul de la bucătărie,
o să mă omori, știu. tu ești sfârșitul, cina cu fiica ta, 
nopțile în care am făcut dragoste prin mesaje – 
după o baie în acid sulfuric.

Imaginea unui pui de urs polar

Când nu mai rămân decât subiectul controversat
și certitudinea că nu plătim aceleași facturi,
e timpul să te apuci de literatură și filme.
Dacă în după-amiaza asta ți s-a deschis televizorul
pe National Geographic și ai fost mișcat de
imaginea unui pui de urs polar plutind
neajutorat pe o bucată de ghețar desprinsă,
eu nu am de unde să știu. Dacă distanța imperceptibilă
dintre iubire și siguranță te-a făcut să nu mai suporți
și să schimbi canalul, pot doar să îmi imaginez și să scriu.
Am vârsta a tot ce ne desparte și
inima mea, care se întinde 466 de km,
urcă-te acum la volanul unui Jeep și
pe măsură ce înaintezi, o să se strângă în jurul tău
ca un airbag, să te protejeze de bătrânețea care vine.
Despre mine, pot să învăț să gătesc, să schimb rezerve
la aspirator, să curăț cartofi cu puterea minții,
că sunt tânără și tinerii învață repede. Doctorul mi-a spus
că există posibilitatea să fie nevoie să trecem la dializă.
N-am nevoie decât de multe lichide și de un bărbat
care să-mi traducă poeții germani. Există posibilitatea
să fie nevoie să te uit pentru totdeauna, sau doar
încă 20 de ani, până o să ne întâlnim din nou și o să devin
soția adulteră. Cât de firesc, să poți să scrii poezie
și să nu-ți folosească la nimic.

Zgomotul lucrurilor în cădere

Dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există.
(Radu Vancu)

Comuniștii au pornit colectivizarea pe 2 martie 1949,
la 32 de zile după ce Klaus Mann a scris în jurnal
Nu voi mai continua aceste notițe. Nu îmi doresc
să supraviețuiesc acestui an. și cu 80 înainte să se sinucidă.
Mă gândesc la Albert Camus înainte să se urce în mașina
care urma să-l omoare. Cum s-a trezit de dimineață,
s-a spălat pe dinți, a băut o cafea neagră, a mâncat un covrig
și a scris un poem gândindu-se la femeia de care e îndrăgostit,
apoi a murit. Mă gândesc la femeile de culoare pe care
J. Marion Sims a făcut experimente. Filmul Summer with
Monika e celebru pentru replica Why do some people have
all the luck in the world while others are miserable? Mă gândesc
că am în 2020 aceleași probleme pe care oamenii le aveau în 1953,
anul în care a murit Stalin.

Scriu pentru că nu am bani de psiholog. Mi se pare o afacere proastă
să dai 150 de lei ca să-i spui cuiva că plângi în fiecare zi pentru că
ești femeie. Mă excită bărbații care știu limbi străine. Am zile când
mă înfășor în plapumă ca o omidă uriașă care vrea doar iubire. Cel
mai mare coșmar al meu e că într-o zi, în timp ce copiii mei așteaptă
să îi iau de la grădiniță, o să fie un atac terorist în clădirea unde lucrez.
Poftim. Pot s-o fac și pe gratis.

Perioada de după a fost cea mai grea. Nu m-am epilat. Am zăcut
în pat la Friends. Am mâncat doar supă la plic. Am dormit cu
ușa descuiată. M-am culcat cu un tip cu care eram prietenă de 6 ani.

O să treacă 10 ani și nu o să mă mărit. Nu o să postez poze cu copiii mei
murdari de piure și suc de morcovi. O să treacă 10 ani și nu o să am o garsonieră
în care să locuiesc. O să treacă 10 ani și o să se facă 3 ani de la moartea mea.
O să fiu Mariana Marin a generației care a luptat pentru identitatea de gen.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *