Dostoievski în corespondență cu Apollinaria și Nadejda Suslova

Scrisori comentate

Apollinaria Prokofievna Suslova (1839-1918), este un nume cunoscut istoricilor literari în special pentru povestea de iubire trăită alături de autorul Însemnărilor din subterană, dar și pentru cartea ei de memorii, Godî blizosti s Dostoievskim/ Anii prieteniei cu Dostoievski, tipărită la zece ani de la dispariția autoarei. Atît Apollinaria, cât și sora ei, Nadejda (Nadejda Prokofievna Suslova (1843-1918) se va căsători ulterior cu medicul elvețian F.F. Erisman.), sunt două exemple tipice ale emancipării feminine și ale nihilismului din societatea rusă a celei de-a doua jumătăți a veacului al XIX-lea. Erau fiicele unui țăran care s-a răscumpărat din iobăgie și s-a mutat la Petersburg pentru a le putea oferi celor două surori o educație aleasă. Nadejda va ajunge un reputat medic (Va obține titlul de doctor în medicină, în specializările chirurgie și obstetrică.), iar Apollinaria scriitoare, e drept nu de raftul întâi. De Dostoievski, abia revenit din Siberia, se îndrăgostește în timpul unei lecturi publice din romanul Amintiri din Casa Morții. Va urma o relație tensionată, „o dragoste fatală”, ce le provoacă ambilor multă suferință. Oricum, cei doi aveau prea puține în comun: în firea Suslovei, momentele de iubire alternau cu episoade de cruzime și despotism; de cealaltă parte, Dostoievski, „om
serios, ocupat”, după cum e caracterizat în jurnal, care o iubea în felul său, cu patimă, nu poate înțelege „egoismul și mândria ei colosale”, și-și dă seama că o asemenea ființă nu va reuși niciodată să fie fericită. „Le cere oamenilor totul, totul dus la perfecțiune, nu le iartă nici cel mai mic cusur din respectul față de celelalte trăsături nobile, dar se eschivează de la cele mai mici obligații față de semeni”. După circa trei ani, această relație ia sfârșit, chiar dacă cei doi vor mai schimba câteva scrisori. Dostoievski își va găsi liniștea alături de Anna Grigorievna Snitkina, iar Suslova se va căsători târziu, în 1880, cu Vasili Rozanov, un scriitor și filosof de 24 de ani, mare admirator al operei lui Fiodor Mihailovici. Se pare că această admirație și dorința de a o avea alături pe iubita lui Dostoievski l-au și determinat să-i ceară mâna Apollinariei. Cum era de așteptat, căsătoria s-a dovedit un eșec: după șase ani, Suslova îl părăsește pe Rozanov pentru unul din prietenii acestuia și refuză, vreme de două decenii, să-și dea acceptul pentru divorț, deși soțul părăsit își refăcuse viața. În revistele fraților Dostoievski au apărut, între 1861 și 1864, o nuvelă și două povestiri purtând semnătura fostei sale iubite. Din corespondența celor doi s-au păstrat 5 scrisori, ultima din 1867. Însă Apollinaria Suslova e importantă și pentru că a fost prototipul unor celebre eroine din romanele lui Dostoievski: Polina din Jucătorul, Nastasia Filippovna din Idiotul sau Katerina Ivanovna din Frații Karamazov.

Dostoievski către N.P. Suslova 19 aprilie 1865. Petersburg

Mult iubită şi stimată Nadejda Prokofievna,
Alătur rândurilor de față scrisoarea mea adresată Apollinariei sau, mai exact, copia scrisorii mele către Apollinaria, trimisă ei în Montpellier tot cu poşta de astăzi (Scrisoarea la care se referă Dostoievski nu s-a păstrat.). După cum scrieți că e foarte posibil ca, în scurt timp, Apollinaria să vină la dv. la Zürich, înseamnă că şi scrisoarea trimisă de mine la Montpellier va ajunge acolo când ea va fi plecat deja. Dar, de vreme ce vreau neapărat să primească această epistolă, vă rog să-i dați respectiva copie când vă veți vedea. Mai am o rugăminte, citiți dv. înşivă scrisoarea ei. Veți găsi acolo, expuse cu claritate, răspunsuri la toate întrebările pe care mi le puneți în epistola dv. (Chiar dacă nici această epistolă nu s-a găsit printre hârtiile lui Fiodor Mihailovici, se înțelege din context că unul din motivele pentru care romancierul i se adresează în scris Nadejdei Prokofievna e pentru a-i răspunde la unele suspiciuni, alimentate de scrisorile surorii ei, Apollinaria.), mai precis, dacă „îmi place să mă delectez cu lacrimile şi suferințele altora” etc. De asemenea, lămuriri cu privire la cinism şi mizerii. Mai adaug, doar pentru dv., faptul că, din câte se pare, nu e primul an de când mă cunoaşteți, că în fiecare din momentele grele din viața mea la dv. vin să mă odihnesc sufleteşte, iar în ultima vreme numai la dv. am venit când se întâmpla să mă doară din cale-afară sufletul. Ați avut ocazia să mă vedeți în clipele mele cele mai sincere, de aceea puteți judeca şi singură: îmi place să mă desfăt cu suferințele altora, sunt eu un individ grosolan (lăuntric), sunt un om crud? Apollinaria e o mare egoistă. Egoismul şi iubirea de sine sunt la ea colosale. Le cere oamenilor totul, desăvârşirea în toate privințele, nu le iartă nici cel mai mic cusur din respectul față de celelalte trăsături nobile, dar se eschivează de la cele mai mici obligații față de semeni. Îmi scoate ochii chiar şi acum că n-am fost demn de dragostea ei, se plânge şi-mi reproşează aceasta mereu, când ea însăşi m-a întâmpinat la Paris, în (18)63 cu vorbele: „Ai întârziat de puțin la întâlnire” (Dostoievski reproduce spusele Apollinariei dintr-o scrisoare ce i-a adresat-o la sosirea acestuia în Paris.), ceea ce însemna că se îndrăgostise de altcineva, când cu numai două săptămîni în urmă îmi scria cu aprindere că mă iubeşte. Dar nu dragostea pentru un altul i-o reproşez, ci aceste cuvinte brutale, pe care mi le-a trimis la hotel: „Ai întârziat de puțin la întâlnire”. Aş fi putut scrie multe despre Roma, despre traiul nostru în doi din Turin, din Neapole, dar pentru ce, la ce bun? Pe de altă parte, multe vi le-am relatat în discuțiile purtate. N-am încetat s-o iubesc nici acum, o iubesc mult, dar deja n-aş mai vrea s-o iubesc. Nu merită o asemenea iubire. Mi-e milă de ea, pentru că, îmi dau seama, va fi întotdeauna nefericită. Nu-şi va găsi nicăieri vreun prieten şi fericirea (Previziunile lui Dostoievski s-au dovedit exacte: Apollinaria nu va avea parte de fericire, se va retrage în provincie, va sta sub supravegherea poliției și va sfârși în singurătate.). Cel care-i pretinde celuilalt totul, iar singur nu-şi asumă nici un fel de obligații, acela nu-şi va găsi niciodată fericirea. Se prea poate ca scrisoarea ce i-am trimis-o şi de care se plânge să fi fost scrisă pe un ton iritat. Însă grosolană nu este. Găseşte că e grosolan în rândurile mele faptul c-am îndrăznit s-o contrazic, că am îndrăznit să-i arăt cât de mult sufăr. M-a privit întotdeauna de sus. A fost jignită de faptul că am vrut şi eu, la urma urmei, să vorbesc, să mă plâng, să nu-i dau dreptate. Ea nu permite egalitatea în relațiile dintre noi. În genere, în relațiile ei cu mine nu există pic de omenie. De bună seamă, ştie c-o iubesc şi acum. De ce oare trebuie să mă chinuie? Dacă nu-l iubeşti, măcar nu-l chinui. De asemenea, multe lucruri din acea scrisoare au fost spuse pe ton de glumă. Or, ceea ce e spus pe ton de glumă e luat de ea la modul serios, cu ciudă, şi rezultă că ar fi o grosolănie. Destul însă cu asemenea lucruri. Măcar dv. să nu mă învinuiți. Vă apreciez foarte mult, din câte mi-a fost dat să cunosc în viață, sunteți una din ființele rare, nu vreau să pierd inima dv. (Dostoievski aprecia personalitatea puternică a Nadejdei Suslova, „noblețea și onestitatea” ei.) Țin foarte mult la părerea ce o aveți despre mine şi la felul în care mă păstrați în memorie. De aceea vă şi scriu atât de direct toate acestea, căci dv. ştiți că nu vă cer nimic cu insistență, că nu aştept să obțin nimic de la dv., prin urmare nu puteți să luați slovele mele nici ca minciună, nici ca slugărnicie, ci le veți considera expresia sinceră a sufletului meu. Sora dv. îmi scrie că rămâneți în Zürich mai multă vreme (La Universitatea din Zürich Nadejda Prokofievna și-a susținut doctoratul.). V-aş ruga (dacă puteți şi dacă doriți): oriunde v-ați afla, dați-mi din când în când de veste, fie şi prin două cuvinte, despre dv. Nu vă cer să vă istoviți scriindu-mi des. Aş vrea doar să vă amintiți din când în când de mine. În ce vă priveşte, voi fi întotdeauna în cel mai înalt grad interesat să aflu veşti. Doresc să reiau din nou pentru Dumneavoastră sfatul şi dorința dintotdeauna: nu vă închideți în exclusivisme, dăruiți-vă naturii, dăruiți-vă lumii exterioare şi lucrurilor exterioare măcar un pic. Viața exterioară, viața adevărată dezvoltă peste măsură firea noastră omenească, îi oferă material. De altminteri, nu trebuie să râdeți prea
mult de mine. Situația mea e tot mai groaznică. Cum o voi aplana, încă nu ştiu (Scriitorul se referă la situația dificilă de după moartea fratelui său, neputința de a salva revista „Epoha”, datoriile către creditori, pe care se însărcinează să le achite.). Câte ceva o să aflați din scrisoarea către Apollinaria. Deocamdată, adresa mea e aceeaşi. Dacă îmi veți scrie repede, vă voi răspunde la rândul meu şi vă voi pregăti pentru atunci o adresă ceva mai stabilă, care să servească pentru tot timpul. La revedere: pe când anume? Rămâneți cu bine. Fiți fericită, fiți fericită întreaga dv. viață. Vă strâng călduros mâna şi-mi doresc nespus să ne întâlnim cândva. Ce se va-ntâmpla atunci? Căci dv. îmi veți stărui mereu în minte.
                                                                                                                           Al dv. întrutotul, F. Dostoievski.
P.S.
Aveți parte de toate, de tinerețe, de prospețime, de începutul vieții, asta da fericire! Nu pierdeți viața, păstrați-vă sufletul neîntinat, credeți în adevăr. Căutați-l însă cu stăruință, întreaga existență, altfel, e cumplit de uşor să te abați. Însă dv. aveți inimă, n-o să vă abateți. Cât despre mine, zilele-mi sunt pe sfârșite, simt acest lucru. Dar mi-e totuna, îmi sunteți dragă precum ceva tânăr şi nou, pe lângă faptul că vă iubesc ca pe cea mai scumpă soră.

Dostoievski către A.P. Suslova Dresden, 23 aprilie (5 mai) 1867

Scrisoarea ta, scumpa mea prietenă,
mi-a fost înmânată la Bazunov foarte târziu (Scrisoarea, din păcate, nu s-a păstrat.), chiar înaintea plecării mele în străinătate şi, cum mă grăbeam din cale-afară, n-am apucat să-ți răspund. Am părăsit Petersburgul în vinerea Patimilor (dacă nu mă-nşel, pe 14 aprilie), drumul până la Dresda a durat destul de mult, cu opriri, de aceea abia acum am găsit răgaz să stau de vorbă cu tine. Prin urmare, draga mea, nu ştii nimic în ce mă privește sau, cel puțin, nu ştiai nimic când ai expediat scrisoarea? M-am căsătorit în luna februarie a acestui an. Prin contract, eram obligat față de Stellovski să-i aduc până la 1 noiembrie anul trecut un roman nou, de cel puțin 10 coli obişnuite de tipar, altfel aş fi avut de plătit daune îngrozitoare (Este vorba despre contractul păgubos, legat de redactarea romanului Jucătorul.). Pe lângă aceasta, scriam un roman pentru „Russkii vestnik”, terminasem 24 de coli, mai rămâneau încă 12 (Dostoievski începuse să lucreze la Crimă și pedeapsă). La acestea, cele 10 coli pentru Stellovski. Era 4 octombrie şi încă nu izbutisem să-ncep. Miliukov m-a sfătuit să-mi iau un stenograf, căruia să-i dictez romanul, ceea ce-ar fi redus de patru ori timpul redactării, Olhin, profesorul de stenografie, mi-a trimis-o pe cea mai bună elevă a sa, cu care am şi căzut de acord. De pe 4 octombrie, am şi început să lucrăm. Stenografa, Anna Grigorievna Snitkina, era tânără şi destul de drăguță, avea 20 de ani, provenea dintr-o familie bună, terminase cu rezultate excelente cursurile gimnaziale, avea un caracter bun şi deschis. Am lucrat de minune împreună. Pe 28 noiembrie, romanul Jucătorul (acum deja tipărit) era terminat, mi-a luat 24 de zile. Spre finalul acestuia, observasem că stenografa mă iubeşte sincer, deşi nu mi-a spus o vorbă despre aşa ceva, în timp ce mie, de la o zi la alta, mi-era tot mai dragă. Cum de la moartea fratelui meu (Mihai Mihailovici Dostoievski moare pe 10/22 iulie 1864, la scurt timp după ce începuse să editeze, alături de Fiodor Mihailovici, revista „Epoha”. A rămas în istoria literaturii ca autor de nuvele și povestiri, traducător și dramaturg.) mi-era urât de moarte şi tot mai greu de trăit, i-am cerut mâna. A fost de acord şi iată-ne cununați. Diferența de vârstă e cumplită (20 şi 44), dar mă conving din ce în ce mai mult că va fi fericită. Are inimă şi ştie să iubească. Acum, în genere, despre situația mea: Ți-e cunoscut în mare că, după moartea fratelui, mi-am pierdut definitiv sănătatea prin grija față de revistă, însă, istovit să mă tot lupt cu indiferența publicului ş.c.l., ş.c.l., am lăsat-o de izbelişte. Pe deasupra, cele 3.000 (Ruble.) (pe care le-am obținut din vânzarea creațiilor mele lui Stellovski) le-am dat fără obligații de restituire unei alte reviste, familiei fratelui şi pentru plata unor creditori. S-a sfârşit prin aceea c-am reuşit să încropesc noi datorii de pe urma revistei, care, alăturate celor neplătite ale fratelui, pe care a trebuit să le iau asupra mea, depăşeau 15.000 datorie (Toate aceste probleme financiare erau legate de editarea împreună cu Mihail Mihailovici Dostoievski a revistei „Epoha”). Aşa stăteau lucrurile în 1865, când am plecat în străinătate; întregul meu capital se reducea la 40 de napoleoni. Am decis acolo, peste hotare, că nu voi putea restitui aceşti 15.000, decât dacă mă bizuiam pe propriile forțe. Ca să nu mai spun că, prin moartea fratelui, care însemna totul pentru mine, mi-era silă să mai trăiesc. Încă mai speram să găsesc un suflet care să răspundă sentimentelor mele, dar n-am găsit (În acele momente extrem de dificile din viața lui Dostoievski, acesta spera că-și va găsi alinarea alături de Apollinaria Suslova, adresanta scrisorii de față. De altminteri, în jurnalul acesteia, pe 2 noiembrie 1865, stă scris: „Astăzi a venit F.M., ne-am tot certat și ne-am aruncat replici unul altuia. De multă vreme îmi cere mâna și inima și nu face decât să mă mânie. Legat de caracterul meu, mi-a spus: dacă te vei mărita, în a treia zi vei ajunge să-ți urăști și-ți vei părăsi soțul”. (А.П. Суслова, Годы близости с Достоевским. Дневник-Повесть-Письма/A.P. Suslova, Anii prieteniei cu Dostoievski. Jurnal. Nuvelă. Scrisori, Moscova, 1928, p. 129.) A se vedea și comentariile la ediția rusă, în 30 de volume, a Operelor lui Dostoievski (vol. 282, p. 443)). Atunci m-am apucat de lucru şi-am început să scriu un roman. Katkov mi-a oferit mai mult decât toți, aşa că i l-am dat lui. Numai că 37 de coli ale romanului, plus cele 10 pentru Stellovski, s-au dovedit peste puterile mele, deşi terminasem ambele lucrări. Epilepsia mi s-a agravat până peste poate, de aceea mi-am permis să mă distrag de la acestea şi m-am salvat de închisoare. Romanul mi-a adus (cu tot cu ediția a doua) până în 14.000, cu aceştia am şi trăit şi, mai mult, din cele cinsprezece mii datorie, am achitat 12. Mai am de plătit cu totul până în 3.000. Dar, aceste trei mii sunt şi cele mai rele. Cu cât îți achiți mai multe datorii, cu atât mai nerăbdători şi mai proşti devin creditorii. Gândește-te că, dacă n-aş fi luat asupra mea aceste datorii, atunci creditorii n-ar fi văzut o copeică, ştiu ei înşişi acest lucru, dar m-au şi rugat să transfer acele datorii din milosârdie, cu promisiunea că mă vor lăsa în pace. Achitarea celor 12.000 n-a făcut decât să trezească invidia celor cărora încă nu li s-au plătit polițele. Înainte de Anul Nou nu voi avea bani, dar şi atunci numai dacă voi începe o nouă lucrare ce mă preocupă în prezent (Dostoievski își croise în minte planul romanului Idiotul.). Dar cum s-o duc la capăt, când nu sunt lăsat în pace; iată motivul pentru care am şi plecat (cu soția) peste hotare. În plus, aici în străinătate mă aştept la o diminuare a crizelor de epilepsie, căci în Petersburg, în ultima vreme, aproape că nu se mai putea lucra. Mi-era imposibil să mai stau noaptea, survenea de îndată criza. De aceea, vreau acum să-mi îngrijesc sănătatea şi să închei ce am de lucrat. Cât despre bani, am luat în avans de la Katkov (Mihail Nikiforovici Katkov (1818 – 1887) – critic, editor și publicist; prin grija lui apărea celebra revistă „Russkii vestnik”/ „Vestitorul rus”, în care Dostoievski va tipări cele mai importante romane, de la Crimă și pedeapsă la Frații Karamazov.). Mi-au dat cu plăcere. Plătesc neaşteptat de bine. Lui Katkov i-am spus din capul locului că sunt slavofil şi că doar cu unele din ideile sale nu sunt de acord. Ceea ce a îmbunătățit şi a uşurat mult de tot relațiile dintre noi. Ca persoană particulară, e omul cel mai distins din lume. Nu-l ştiam câtuşi de puțin până-n acel moment. Singurul lucru care-i dăunează este amorul propriu exagerat. Dar cine dintre noi nu are un amor propriu exagerat? În ultimele zile petrecute în Petersburg, m-am întâlnit cu Brîlkina (Globina) (Elizaveta Nikolaevna Brîlkina (m. 1869), prozatoare, prietenă cu Apollinaria Suslova, prin intermediul căreia face cunoștință cu Dostoievski. Corespondența ei cu Fiodor Mihailovici nu s-a păstrat.) şi i-am făcut o vizită. Am vorbit mult despre tine. Ea te iubeşte. Mi-a spus că a întristat-o nespus faptul că mi-am găsit fericirea alături de altcineva (Cel mai probabil, Brîlkina o vedea pe prietena ei căsătorită cu Dostoievski.). Voi coresponda cu ea. Îmi place foarte mult. Scrisoarea ta mi-a produs multă amărăciune. Îmi scrii că eşti foarte tristă. Nu-ți cunosc viața din ultimul an, ce-a fost în inima ta, dar, dac-ar fi să judec după cele ce ştiu, ție ți-e greu să fii fericită. O, draga mea, dar nu la o fericire ieftină, indispensabilă îți fac invitația. Te respect (te-am respectat întotdeauna) pentru exigența de care dai dovadă, ştiu însă că inima ta nu poate să nu invoce viața, or tu îi consideri pe oameni când strălucitori până la Dumnezeu, când pe dată ticăloşi şi vulgari. Judec acestea după fapte. Concluzia poți s-o tragi singură. Cu bine, prieten etern! Mi-e teamă că scrisoarea nu te va mai găsi la Moscova. În orice caz, trebuie să ştii că, până pe opt (8) mai, stilul nostru, voi fi încă la Dresda (aceasta minimum, posibil să stau şi mai mult), de aceea, dacă vei vrea să-mi răspunzi, fă-o imediat ce-ai primit scrisoarea de față. Allemagne (Saxe), Dresden, Dostoiewski, poste restante. Viitoarele adrese ți le voi comunica. La revedere, prietene, îți strâng şi-ți sărut mâna.
                                                                                                                                            Al tău, F. Dostoievski.

Distribuie acest articol:

Articole recomandate

Cultură
Constantin-Daniil Iftimie

Bătălia pentru supraviețuire a luat sfârșit

În această extraordinară mamă zace singurul tratament pentru calmarea bolilor. Renunță la hrana ta în favoarea copiilor de eschimos. Ești leoarcă, ai 17 ani, cu

Cultură
Liviu Antonesei

Repere identitare ale jurnalismului românesc

Marian Petcu este profesor universitar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. În anul 2000 a obținut titlul de doctor în sociologie,

Cultură
Oana Maria Nae Nicuță

Fragilitate și putere

Oana Toderică își adună energia într-un demers artistic conturat după o absență ceva mai lungă de pe scena artistică locală. Astfel, miercuri, 18 0ctombrie 2023,

Cultură
Bogdan Crețu

Mai puțin decât dragostea (fragment)

„— Despre asta e vorba. O iubire care se‑ncăpăţânează să rodească. Nu‑şi face calcule, nu ţine cont de nimic. Prin voi n‑a reuşit. Prin noi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *