Acum vreo 15 ani încă dețineam un telefon fix. Era roșu închis, îmi plăcea. Dar nu din pricina asta îl păstram pe un raft din bibliotecă, printre cărți. Singurul om care mă suna pe fix era Marin Mincu. Uneori, telefonul zbârnâia zilnic. Prin aparatul ăla a fost lângă mine în 2007, când a murit taică-miu; nu mă confesam, nu mă plângeam, nu discutam despre subiect, dar simțeam că verifică dacă sunt O.K. Gestul lui, de o discreție virilă (e voie?), a contat. Tot prin aparatul ăla m-a ținut din scurt în săptămâna interminabilă în care soția îmi era la maternitate, iar fiu-miu întârzia să iasă la lumină. Asta mi-a spus-o după ce totul s-a aranjat cum nu se poate mai bine. Marin Mincu avea o generozitate și chiar o delicatețe numai ale lui, pe care însă nu accepta să le manifeste direct. Cu el, puteai avea o relație de prietenie dacă treceai proba și te accepta ca partener egal sau apropiat. După aceea, convențiile dispăreau și o familiaritate marcată mereu de ironie, de mici tachinări se instaura. Oricum, Marin Mincu spunea de fiecare dată pe șleau ce avea de spus. Te puteai aștepta oricând să-ți reteze cutare perorație: „Fii serios, dragă, prostii!” Mie asta îmi plăcea teribil și am învățat de la el că cel mai simplu e să spui ce ai de spus. Și, firește, să scrii ce ai de scris. Altfel, vorba lui, ne pierdem vremea.
Dar alt moment voiam să evoc aici. Într-o dimineață de vară timpurie (țin minte că abia se deschiseseră terasele), pe la 6 și un pic, sună telefonul. Cu soneria aia acută, a unui aparat clasic. Mă trezesc buimac, confuz; pe vremea aia, 6 mi se părea o oră scandaloasă, imposibilă. Mecanic, mă îndrept către aparat, ridic receptorul, îl duc la ureche. Plutesc undeva între vis și mahmureală. Și îmi înțeapă timpanul vocea nazală, graseiată a lui Marin Mincu: „Ai văzut? Ai văzut?” Așa, direct, fără „Bună dimineața!”, fără „Ce faci, domnule, dormi?” Creierul meu se străduiește să refacă legăturile, să urce la suprafață. Despre ce e vorba? Bâigui răgușit: „Nu… Ce să văd? Ce e de văzut la ora asta?” Răspunsul cade sec: „E clar! Nu știi nimic!” Și convorbirea se taie. Peste vreo două-trei ceasuri, Marin Mincu revine: „Cum, domnule, nu ai văzut articolul lui X din «România literară»?” Nu-l văzusem… Cred că nici nu apăruse revista la chioșcuri…
***
Imediat după apariția Panoramei critice a poeziei române din secolul XX, am organizat o lansare la Iași, într-un amfiteatru ticsit cu studenți. Era de față toată floarea Literelor ieșene. Au început onorurile. Am spus ce aveam de spus despre carte, dar și despre personalitatea lui Marin Mincu. Dar în termeni normali, nu gonflați. A vorbit Marin Mincu, ținând un fermecător curs, împănat cu amintiri din activitatea lui din Italia. Era relaxat, era împăcat, era mulțumit. Sala reacționa cum nu se poate mai bine. A urmat partea în care i-am invitat pe cei din amfiteatru să pună întrebări. Pe Marin Mincu îl interesa foarte mult dialogul cu cei tineri, voia să le afle reacțiile, voia să vadă ce gândesc. Și nu era vorba de o curiozitate conjuncturală, ci de una de substanță. A și spus că el preferă să discute cu studenții, că aceștia îl interesează mai mult decât profesorii lor. Și fix în momentul ăla s-a ridicat un profesor de-al nostru, un bun profesor, de la care am învățat multe în studenție. Un dascăl care are cultul vorbitului în public. Ceruse un cărțoi de pe catedră și îl răsfoise, cu gesturi cumva sceptice, din vârful degetelor, timp de 5-10 minute. Și a demarat pe un ton de o familiaritate ostentativă („Dragă Marin, cartea ta…”), apoi a afirmat că, de vreme ce Mincu a vorbit 40 de minute, are și el dreptul să-și exprime punctul de vedere măcar 30 de minute. El nu e de acord cu perspectiva din carte, care, sigur, conține și lucruri meritorii, dar de ce… și de ce… etc. etc. Cunoscându-mi profesorul, cunoscându-l și pe Marin Mincu, am încercat să parez. Imposibil! Spiritele deja se aprinseseră. Profesorul nostru vorbea din ce în ce mai apăsat, Marin Mincu fierbea lângă mine. Simțeam tensiunea fără să mă întorc spre el. Am tras aer în piept și am dat să mă ridic de pe scaun, să caut o aplanare a… Și atunci a izbucnit, la început într-o formă de o politețe sfidătoare, care contrasta cu lipsa de protocol a preopinentului: „Stimate domnule profesor, pe mine nu mă interesează să aflu opiniile dumneavoastră!! Pe mine mă interesează să aflu ce cred studenții. De asta am venit aici, nu ca să vă ascult pe dumneavoastră!” Dar domnul profesor nu s-a dat bătut cu una, cu două. Și a continuat, luându-și o poziție a corpului bățoasă. Atunci, Mincu l-a întrerupt: „Domnule, ai opinii? Exprimă-ți-le în scris! Noi suntem scriitori, noi scriem! Ai citit cartea? Crezi că poți vorbi un ceas după ce ai răsfoit cinci minute o carte de 1000 de pagini?” O secundă aerul a zvâcnit în amfiteatru. La replica profesorului, că există dreptul de liberă exprimare, că de ce nu acceptă dialogul, Marin Mincu s-a ridicat și a spus tăios: „Ne pierdem vremea! Vorbește, domnule, eu am să ies din sală cât vorbești dumneata, că nu mă interesează!” Și a ieșit. Profesorul nostru și-a continuat perorația. Nu știu ce a mai spus, pentru că am ieșit după Marin Mincu pe hol. Nu voiam ca totul să se încheie așa. Nu era nervos, cel puțin nu cât bănuiam eu. Era indignat, dar calm. După vreo 15 minute, după ce oratorul și-a consumat momentul, s-a reîntors în amfiteatru și și-a continuat dialogul cu studenții. Calm, așezat, cu șarmul său tranșant. La sfârșit, s-a împăcat și cu „rivalul” său.
Foto: Andrei Păcuraru
