În capitolul XXII din Hronicul și cântecul vârstelor, Lucian Blaga povestește excursia de patru săptămâni pe care a făcut‑o, elev fiind la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, până în Italia și înapoi, profitând de fiecare centimetru de istorie, de cultură și de civilizație întâlnit în cale. Ce este fascinant, pentru mine cel puțin, în această experiență evocată de Blaga nu este excursia în sine, ci pregătirea ei de către profesorul Iosif Blaga și de către elevii implicați… cu șapte ani înainte. Culisele, așadar, par mai interesante decât scena propriu‑zisă. Dar să lăsăm cartea să vorbească: „Unchiul Iosif, în dragostea cu adevărat largă și caldă ce‑o purta elevilor, obișnuia să organizeze, tot la câțiva ani, câte‑o călătorie în Italia. Călătoria era pregătită timp de șapte ani, cu inițieri încete, atât la istorie, cât și la literatură. Se proceda astfel: când unchiul Iosif devenea, prin rotație, diriginte la clasa I, desfășura înaintea elevilor programul viitoarei călătorii ce se va face când aceiași elevi vor fi în clasa a VII‑a. Dirigintele va avansa cu ei, de la clasă la clasă, ținându‑i sub oblăduirea sa. Elevii, fără a fi fost în vreun chip constrânși la aceasta, se angajau la o cotizație lunară de‑o coroană la fondul viitoarei călătorii. Banii erau depuși, pentru spor, la o bancă.” (Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, Humanitas, București, 2018, p. 115‑116). Când s‑a ajuns aproape de sorocul plecării, Lucian, care era în clasa a V‑a de liceu (avea 15 ani) și nu făcea parte din „seria călătoare”, asistă cu melancolie la pregătirile ce se făceau, fără a se gândi vreo clipă că i s‑ar putea întâmpla și lui o asemenea fericire, mai ales că nesincronizării ca vârstă i se adăuga sărăcia în care trăia după moartea tatălui. Văzându‑i tristețea, unchiul îl îndeamnă să încerce marea cu degetul și să ceară, fiind un elev eminent, o subvenție de la Banca Sebeșana, pe baza unei scrisori‑memoriu. Așa primește, în mod total neașteptat, cele 120 de coroane pentru ceea ce băiatul – și, apoi, adultul Blaga – va considera „călătoria atât de incredibilă încă inimii mele.” Porniți la drum, Lucian este timid și nu prea: când fac un popas la București și vizitează Academia Română, unde profesorul Ion Bianu le arată, dintr‑un „sanctuar”, câteva manuscrise eminesciene, nu se lasă până nu atinge cu mâinile sale, făcându‑și loc cu coatele printre elevii mai mari, paginile acestora, iar la ironia unui coleg cum că s‑a instalat acolo ca acasă, puștiul răspunde: „Uite‑așa, ca să mă deprind cu Academia!”, după care își dă repede cu palma peste gură, când vede că unchiul l‑a auzit. Răspunsul indirect al acestuia („Mai știi… De ce nu?”) rămâne, iată, într‑un cotlon bine păstrat al memoriei adolescentului. De‑a lungul drumului cu trenul și cu vaporul, Lucian este într‑o continuă stare de veghe, ca și cum fie și o clipă de somn i‑ar răpi marea șansă a vieții (ceea ce nu‑l împiedică să doarmă buștean în timp ce „viziona” Tosca, la opera din Napoli), „verificând” de la sine agenda culturală a excursiei, perfect pusă la punct de unchiul său, care îi și răsplătește vigilența cu ceva bani de buzunar.
Tâlcul acestui plăcut ocol prin paginile unei cărți minunate și arhicunoscute în breasla profesorilor de literatură – care n‑ar trebui să lipsească, nu mă pot abține să spun, din „portofoliul de lecturi” al niciunui licean – trimite către raportul dintre planificare și spontaneitate în viața școlii, dintre acțiunile îndelung pregătite și întâmplările pe care le trăiești pur și simplu, dintre predictibilitate și hazard. Privind simultan către Anul Vechi și Anul Nou, vedem un an școlar cu o dinamică „non‑seismică” (nu punem la socoteală o demisie ministerială survenită pe fondul unor dezbateri aprinse și apoi repede stinse pe marginea plănuitei Legi a Educației), în care raportul dintre știut și neștiut rămâne unul rezonabil, dacă ai găsit înțelepciunea de a‑ți tempera unele revolte interioare și de a te așeza prin forțele și alegerile proprii fie într‑un „pat al lui Procust”, fie în desenul unei „pânze a Penelopei”, fie în alte peisaje mitologice. Toate au poezia lor! Așa se face că nu avem (încă) o continuare a serialului pe tema reformării învățământului românesc – ministrul a promis, totuși, episoade noi în curând, că vacanța de Crăciun s‑a cam încheiat – și nici nu știu cât de mulți și‑o doresc, însă speranța ne alimentează curiozitatea, mai ales că s‑au anunțat îmbunătățiri venite dinspre „integrarea feedbackului” oferit de „publicul‑țintă” în timpul dezbaterilor preliminare. Dincolo de aceste ritmuri legislative sublime și subliminale, notez, fiind optimistă din fire, câteva aspecte educaționale care merită a fi observate și luate în considerație la începutul unui nou drum (calendaristic), din multele care există. De pildă, organizarea anului școlar pe module – idee primită cu mari rezerve de mulți dintre noi – nu cred să fi produs daune în învățare (viitorul ne va arăta efectele acestei structurări și din acest punct de vedere), dar a generat, cu siguranță, o echilibrare a capacității de efort a elevilor și a profesorilor. S‑au dezvoltat și se ramifică frumos numeroase proiecte „Erasmus”, care au pus cu folos la treabă o mare parte din suflarea învățământului românesc, cu beneficii pe termen scurt și pe termen lung. De asemenea, se scriu proiecte de accesare a unor linii de finanțare prin PNRR, al căror rezultat ar putea reprezenta o gură bună de oxigen pentru multe școli și comunități. În ceea ce privește pregătirea examenelor naționale din 2023 (care se vor desfășura aproximativ la fel ca în ultimii ani, cu deosebirea că admiterea la liceu se va face doar pe baza rezultatului la Evaluarea Națională, fără a se lua în calcul media din gimnaziu) se continuă – prin munca unor formatori naționali voluntari și neplătiți – procesul de formare a evaluatorilor. Așteptăm, în acest context, (și) calendarul olimpiadelor și al concursurilor din 2023 (nepublicat la momentul scrierii acestor rânduri), după salutarul heirup al reluării lor cvasitotale în 2022. Continuă, de asemenea, proiectele CRED și PROF, grație cărora sute de cadre didactice (sau poate mii, nu știu) au beneficiat de cursuri de formare despre care am auzit vorbindu‑se, în general, de bine. O veste promițătoare pentru unele îmbunătățiri „la firul ierbii” o reprezintă HG din 28 decembrie 2022 privind creșterea cu 50% a numărului de consilieri școlari din cabinetele de asistență psihopedagogică, în condițiile în care nevoile emoționale și de orientare profesională ale copiilor sunt din ce în ce mai mari. Dinspre ONG‑urile care se intersectează fericit cu sfera educației, aleg să menționez și să mulțumesc Centrului de Jurnalism Independent București, care a pus gratuit la dispoziția profesorilor de limba și literatura română (liceu) un excelent ghid de bune practici conținând 25 de scenarii de activități didactice specifice educației media (https://educatiamedia. cji.ro), a căror utilizare va face orele de română mai vii, mai utile și mai credibile.
Mă reîntorc, urmărind arbitrar spirala timpului, la Blaga. De această dată, „mijlocul de transport” este luntrea, Luntrea lui Caron, romanul (autobiografic) scris de poet în anii ’50. Pășind alături de el, vedem că nu mai suntem în aprilie 1911, când adolescentul hălăduia entuziast printr‑o Europă încă liniștită, ci în aprilie 1944, când profesorul Lucian Blaga, disperat, căuta pentru familia sa un refugiu din fața războiului în satele risipite de la poalele munților din preajma Sibiului (unde de patru ani se mutase Universitatea din Cluj). Din oraș se aud explozii cauzate de bombe și sirene de alarmă care avertizau oamenii în legătură cu un nou atac. Pe drumul de retragere în munți se întâlnesc cu multe turme de oi, iar fiica poetului crede că și ele se refugiază de bombardamente. Tatăl îi explică: „Oricum, mersul lor agale nu avea nicio legătură cu momentul istoric al disperării noastre omenești, cum înclina să creadă fiică‑mea, care, născută și crescută în străinătate, vedea întâia oară acest fenomen de transhumanță. «Nu, draga mea», încercam s‑o lămuresc, «ciobanii și turmele nu se refugiază de bombardamente, cum îți închipui […] Acesta este veșnicul lor cutreier, între șes și plai, după un calendar al lor, mai presus de întâmplările și faptele istoriei, care pe noi ne alungă acum din oraș»”. (Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Humanitas, 1990, p. 7).
Azi suntem în 2023. Timpul a dat, timpul a luat. În calendar sau dincolo de el, important este să învățăm câte ceva din urmele trecerii lui. Pentru spor, vorba poetului!
