Drumuri, timpuri, călătorii

În capitolul XXII din Hronicul și cân­tecul vârstelor, Lucian Blaga povestește ex­cursia de patru săptămâni pe care a făcut‑o, elev fiind la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, până în Italia și înapoi, profitând de fiecare centimetru de istorie, de cultură și de civilizație întâlnit în cale. Ce este fas­cinant, pentru mine cel puțin, în această experiență evocată de Blaga nu este excur­sia în sine, ci pregătirea ei de către profeso­rul Iosif Blaga și de către elevii implicați… cu șapte ani înainte. Culisele, așadar, par mai interesante decât scena propriu‑zisă. Dar să lăsăm cartea să vorbească: „Unchiul Iosif, în dragostea cu adevărat largă și caldă ce‑o purta elevilor, obișnuia să organizeze, tot la câțiva ani, câte‑o călătorie în Italia. Călătoria era pregătită timp de șapte ani, cu inițieri încete, atât la istorie, cât și la lite­ratură. Se proceda astfel: când unchiul Io­sif devenea, prin rotație, diriginte la clasa I, desfășura înaintea elevilor programul vi­itoarei călătorii ce se va face când aceiași elevi vor fi în clasa a VII‑a. Dirigintele va avansa cu ei, de la clasă la clasă, ținându‑i sub oblăduirea sa. Elevii, fără a fi fost în vreun chip constrânși la aceasta, se angajau la o cotizație lunară de‑o coroană la fon­dul viitoarei călătorii. Banii erau depuși, pentru spor, la o bancă.” (Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, Humanitas, București, 2018, p. 115‑116). Când s‑a ajuns aproape de sorocul plecării, Lucian, care era în clasa a V‑a de liceu (avea 15 ani) și nu făcea parte din „seria călătoare”, asis­tă cu melancolie la pregătirile ce se făceau, fără a se gândi vreo clipă că i s‑ar putea în­tâmpla și lui o asemenea fericire, mai ales că nesincronizării ca vârstă i se adăuga să­răcia în care trăia după moartea tatălui. Vă­zându‑i tristețea, unchiul îl îndeamnă să încerce marea cu degetul și să ceară, fiind un elev eminent, o subvenție de la Ban­ca Sebeșana, pe baza unei scrisori‑memo­riu. Așa primește, în mod total neașteptat, cele 120 de coroane pentru ceea ce băia­tul – și, apoi, adultul Blaga – va conside­ra „călătoria atât de incredibilă încă inimii mele.” Porniți la drum, Lucian este timid și nu prea: când fac un popas la București și vizitează Academia Română, unde profe­sorul Ion Bianu le arată, dintr‑un „sanctu­ar”, câteva manuscrise eminesciene, nu se lasă până nu atinge cu mâinile sale, făcân­du‑și loc cu coatele printre elevii mai mari, paginile acestora, iar la ironia unui coleg cum că s‑a instalat acolo ca acasă, puștiul răspunde: „Uite‑așa, ca să mă deprind cu Academia!”, după care își dă repede cu pal­ma peste gură, când vede că unchiul l‑a au­zit. Răspunsul indirect al acestuia („Mai știi… De ce nu?”) rămâne, iată, într‑un co­tlon bine păstrat al memoriei adolescentu­lui. De‑a lungul drumului cu trenul și cu vaporul, Lucian este într‑o continuă stare de veghe, ca și cum fie și o clipă de somn i‑ar răpi marea șansă a vieții (ceea ce nu‑l împiedică să doarmă buștean în timp ce „viziona” Tosca, la opera din Napoli), „veri­ficând” de la sine agenda culturală a excur­siei, perfect pusă la punct de unchiul său, care îi și răsplătește vigilența cu ceva bani de buzunar.

Tâlcul acestui plăcut ocol prin pagi­nile unei cărți minunate și arhicunoscute în breasla profesorilor de literatură – care n‑ar trebui să lipsească, nu mă pot abți­ne să spun, din „portofoliul de lecturi” al niciunui licean – trimite către raportul dintre planificare și spontaneitate în via­ța școlii, dintre acțiunile îndelung pregă­tite și întâmplările pe care le trăiești pur și simplu, dintre predictibilitate și ha­zard. Privind simultan către Anul Vechi și Anul Nou, vedem un an școlar cu o di­namică „non‑seismică” (nu punem la so­coteală o demisie ministerială survenită pe fondul unor dezbateri aprinse și apoi repede stinse pe marginea plănuitei Legi a Educației), în care raportul dintre știut și neștiut rămâne unul rezonabil, dacă ai găsit înțelepciunea de a‑ți tempera une­le revolte interioare și de a te așeza prin forțele și alegerile proprii fie într‑un „pat al lui Procust”, fie în desenul unei „pân­ze a Penelopei”, fie în alte peisaje mito­logice. Toate au poezia lor! Așa se face că nu avem (încă) o continuare a serialului pe tema reformării învățământului româ­nesc – ministrul a promis, totuși, episoade noi în curând, că vacanța de Crăciun s‑a cam încheiat – și nici nu știu cât de mulți și‑o doresc, însă speranța ne alimentează curiozitatea, mai ales că s‑au anunțat îmbunătățiri venite dinspre „integrarea feedbackului” oferit de „publicul‑țintă” în timpul dezbaterilor preliminare. Din­colo de aceste ritmuri legislative sublime și subliminale, notez, fiind optimistă din fire, câteva aspecte educaționale care me­rită a fi observate și luate în considerație la începutul unui nou drum (calendaris­tic), din multele care există. De pildă, or­ganizarea anului școlar pe module – idee primită cu mari rezerve de mulți dintre noi – nu cred să fi produs daune în învă­țare (viitorul ne va arăta efectele acestei structurări și din acest punct de vedere), dar a generat, cu siguranță, o echilibrare a capacității de efort a elevilor și a profe­sorilor. S‑au dezvoltat și se ramifică fru­mos numeroase proiecte „Erasmus”, care au pus cu folos la treabă o mare parte din suflarea învățământului românesc, cu be­neficii pe termen scurt și pe termen lung. De asemenea, se scriu proiecte de accesa­re a unor linii de finanțare prin PNRR, al căror rezultat ar putea reprezenta o gură bună de oxigen pentru multe școli și co­munități. În ceea ce privește pregătirea examenelor naționale din 2023 (care se vor desfășura aproximativ la fel ca în ul­timii ani, cu deosebirea că admiterea la liceu se va face doar pe baza rezultatu­lui la Evaluarea Națională, fără a se lua în calcul media din gimnaziu) se conti­nuă – prin munca unor formatori nați­onali voluntari și neplătiți – procesul de formare a evaluatorilor. Așteptăm, în acest context, (și) calendarul olimpiade­lor și al concursurilor din 2023 (nepubli­cat la momentul scrierii acestor rânduri), după salutarul heirup al reluării lor cvasi­totale în 2022. Continuă, de asemenea, proiectele CRED și PROF, grație cărora sute de cadre didactice (sau poate mii, nu știu) au beneficiat de cursuri de formare despre care am auzit vorbindu‑se, în ge­neral, de bine. O veste promițătoare pen­tru unele îmbunătățiri „la firul ierbii” o reprezintă HG din 28 decembrie 2022 privind creșterea cu 50% a numărului de consilieri școlari din cabinetele de asisten­ță psihopedagogică, în condițiile în care nevoile emoționale și de orientare profe­sională ale copiilor sunt din ce în ce mai mari. Dinspre ONG‑urile care se inter­sectează fericit cu sfera educației, aleg să menționez și să mulțumesc Centrului de Jurnalism Independent București, care a pus gratuit la dispoziția profesorilor de limba și literatura română (liceu) un exce­lent ghid de bune practici conținând 25 de scenarii de activități didactice specifice educației media (https://educatiamedia. cji.ro), a căror utilizare va face orele de română mai vii, mai utile și mai credibile.

Mă reîntorc, urmărind arbitrar spirala timpului, la Blaga. De această dată, „mij­locul de transport” este luntrea, Luntrea lui Caron, romanul (autobiografic) scris de poet în anii ’50. Pășind alături de el, vedem că nu mai suntem în aprilie 1911, când adolescentul hălăduia entuziast printr‑o Europă încă liniștită, ci în apri­lie 1944, când profesorul Lucian Blaga, disperat, căuta pentru familia sa un refu­giu din fața războiului în satele risipite de la poalele munților din preajma Sibiului (unde de patru ani se mutase Universita­tea din Cluj). Din oraș se aud explozii ca­uzate de bombe și sirene de alarmă care avertizau oamenii în legătură cu un nou atac. Pe drumul de retragere în munți se întâlnesc cu multe turme de oi, iar fii­ca poetului crede că și ele se refugiază de bombardamente. Tatăl îi explică: „Ori­cum, mersul lor agale nu avea nicio le­gătură cu momentul istoric al disperării noastre omenești, cum înclina să creadă fiică‑mea, care, născută și crescută în stră­inătate, vedea întâia oară acest fenomen de transhumanță. «Nu, draga mea», în­cercam s‑o lămuresc, «ciobanii și turmele nu se refugiază de bombardamente, cum îți închipui […] Acesta este veșnicul lor cutreier, între șes și plai, după un calendar al lor, mai presus de întâmplările și fapte­le istoriei, care pe noi ne alungă acum din oraș»”. (Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Humanitas, 1990, p. 7).

Azi suntem în 2023. Timpul a dat, timpul a luat. În calendar sau dincolo de el, important este să învățăm câte ceva din urmele trecerii lui. Pentru spor, vorba po­etului!

Distribuie acest articol:

Articole recomandate

Arte plastice
Ioana Drăgulin

În dialog cu artista Maria Bordeanu

Arta contemporană servește drept oglindă care reflectă o varietate de expresii. Provoacă privitorul și se dezvoltă în moduri surprinzătoare, legând experiențele umane printr-o înțelegere vizuală

Cultură
Tatiana Ernuțeanu

Poeme (Sentimental)

să nu-ți faci griji că ceva ar putea fi irepetabil din discontinuu se poate face lejer o structură nu te dedai la deliciile celuilalt decât

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *