E timpul: observații la proiectul de Cod al patrimoniului

Codul patrimoniului a fost pus în dezbatere publică de la 10 februarie 2022 pe site-ul Ministerului Culturii.

Observații cu privire la Titlul IV. Protejarea patrimoniului cultural mobil, Secțiunea 4. Circulația bunurilor culturale mobile și Secțiunea 5. Colecții private și colecționari particulari,

§332-340, pp. 130-159.

În atenția domnului Lucian Romașcanu, ministru al Culturii

Domnule Ministru,

1. Cadrul general
   1. Codul patrimoniului pe care ați avut ocazia recent să îl supuneți dezbaterii publice – felicitări! – a fost anunțat și redactat, cum afirmați, de-a lungul unei perioade de 17 ani (2005-2022). Un interval cu mult mai lung decât procesul de redactare și adoptare a Constituțiilor noastre. Printre domeniile și problemele patrimoniului cultural mobil care au fost luate mai puțin în considerare în Codul Patrimoniului aflat astăzi în dezbatere se află și casele de licitații care au ca obiect economic vânzarea de bunuri culturale mobile. În prezent, vânzarea la licitație în România a unui bun cultural patrimonializabil al unui autor cultural canonic de origine română are de îndeplinit mai puține cerințe legale decât cel mai modest obiect cultural al unei tranzacții economice – de pildă a produce și vinde o carte.
   2. Este binecunoscut cazul operelor lui George Enescu (activ 1886-1954) și Mircea Eliade (activ 1921-1986) scoase la licitații în circumstanțe litigioase în ultimii ani. Cele ce urmează nu sunt speculații abstracte, ci inducții stricte rezultate din examinarea lot cu lot a bunurilor culturale scoase incorect și/sau fraudulos la vânzare de case de licitații în trecutul recent și în prezent. Apărute meteoric în circuitul patrimonial prin anunțarea unei licitații incorect evaluate, anumite bunuri culturale pot astfel ieși pentru totdeauna din patrimoniul național. Tot astfel, pierdute pentru totdeauna din patrimoniu, ele influențează negativ însăși imaginea de ansamblu a operelor din care provin. Daunele pot fi ireversibile, iar aceste daune ireversibile pot privi cele mai semnificative nume românești indiferent de secol sau obiect al operei. Nu este dreptul al absolut nimănui, al niciunuia dintre noi, de a lichida expresia materială unică a unor opere culturale fără de care nici nu ar mai exista o cultură națională. Nu ar trebui, desigur, să fie nici intenția, nici întâmplarea.

1. Experții evaluatori
   1. Rolul expertului este crucial și trebuie corect și suficient reglementat, întrucât el se află la intersecția dintre piața – inclusiv gri și neagră – a bunurilor culturale, perspectiva clasării acestora și astfel perspectiva constituirii unui supliment de patrimoniu. Dar legislatorul este, în cuprinsul art. 332, deocamdată incomplet, căci nu reglementează deocamdată în nici un fel abaterile eventuale de la corectitudinea activităților de expert asociat unei case de licitații. În forma prezentă, Codul nu include nici un articol sau alineat de articol cu privire la practicile antipatrimoniale semnalate de atâtea ori public, în absența perpetuată a unei legislații mai limpezi.
   2. Nu există în prezent nici un mecanism prin care să fie sesizat, reevaluat, penalizat și/sau eliminat un raport de evaluare incorect. Plaja pe care se mișcă din punct de vedere juridic experții caselor de licitații este atât de mare, încât ei pot fi atât experți de bună credință și perfect competenți, cât și membri ai unor grupuri infracționale organizate tocmai prin activitatea licitatorie.
   3. Ca în orice activitate, și experții caselor de licitații pot produce și trebuie deci să fie răspunzători de malpraxis. În lipsa oricărei reglementări în Codul aflat în dezbatere, malpraxisul evaluator este suportat în totalitate chiar de bunul cultural vândut, care poate astfel ieși pentru totdeauna de pe radarul tuturor instituțiilor abilitate în gestionarea patrimoniului cultural. Laxitatea și incoerența reglementării în chiar Codul patrimoniului poate produce daune iremediabile chiar patrimoniului. Codul se poate transforma punctual într-un anti-Cod.
   4. În prezent, expertul evaluator nu are alte constrângeri decât cele dictate de propria-i conștiință. Dar cum și alte elemente dictează activitatea caselor de licitații, legislația nu poate lucra mai departe cu exemple incerte de bona fide. O arată chiar dosarele penale constituite în urma semnalărilor publice ale numeroaselor nereguli ale caselor de licitații.
   5. Nu numai că experții evaluatori incompetenți și/sau de rea credință pot interveni letal în fiziologia patrimonială curentă, dar ei influențează major mecanismele actuale și viitoare ale instituțiilor care gestionează patrimoniul în a mai putea interveni și remedia. Despre mecanismele preemțiunii, așa cum se menționează în nou Cod, este vorba: există un moment în traseul tehnic al patrimonializării în care semnătura expertului decide pur și simplu în întregime, de unul singur, pentru întregul parcurs și pentru întreaga rețea.
   6. A spune despre un bun cultural scris prezentat la o licitație dacă este inedit sau nu este o condiție obligatorie pentru corecta evaluare ulterioară a respectivului bun cultural. Un expert nu poate rămâne expert dacă nu știe sau dacă omite să spună asta. Codul ar trebui să introducă la acest punct obligativitatea. Introducerea obligativității ar explica și motiva trasabilitatea.

1. Ministerul ar fi prin urmare îndrituit și responsabil să crească bazinul experților și să îmbunătățească expertiza evaluatoare. Dacă numărul bunurilor culturale licitabile nu este plafonabil, fapt derivat din exigențele pieței libere, numărul experților nu poate rămâne plafonat, cu consecința formării unor monopoluri individuale și translicitatorii de expertiză.
2. Promovat legal în drepturi, un expert evaluator trebuie să poate fi și decăzut legal din drepturi, dacă activitatea sa contravine în ansamblu sau în particular obiectivelor Codului patrimoniului.
3. Numele și calificările expertul evaluator ar trebui să fie publice. În fiecare caz („lot“) publice. Din punctul de vedere al experților evaluatori chiar este un beneficiu: nimeni dintre cei care întrunesc și practică o expertiză nu se ferește să o și asume public. De aceea îl numim expert evaluator. Că este evaluator derivă din competențele atestate de minister. Că este și expert trebuie probat la fiecare bun cultural în parte. Întrucât trebuie observat că bunurile culturale scoase la vânzare sunt rareori omogene și că rareori o aceeași expertiză poate fi întrebuințată la un alt bun cultural chiar și când provine de la același emitent („autor“). Faptul ar veni atât în sprijinul patrimoniului și Ministerului, cât și în chiar cel al caselor de licitații, care trebuie protejate și ele legal de la a fi înșelate. Suspiciunile care ar plana ulterior asupra caselor de licitații ar putea fi astfel corect, complet și imediat atribuite, simplificând transparent procesul de punere în vânzare, în beneficiul tuturor.
4. Actualul formular de expertiză ar trebui mult îmbunătățit. În prezent, nu există nici o penalizare a experților care transcriu exact și exclusiv ceea ce o entitate privată, posesorul de fapt sau casa de licitații, i-ar indica fraudulos să includă. Cu alte cuvinte, riscul patrimonial major este ca cei care au interesul strict de a vinde – posesor, agent economic – să decidă integral ce susține în scris, ca simplu paravan juridic, evaluatorul. Înșelat sau doritor, evaluatorul – prin chiar activitatea sa – poate contraveni masiv și iremediabil obiectivelor Codului.
5. Dacă evaluarea bunurilor susceptibile de a fi clasate întâmpină dificultăți de o natură sau alta, o contraexpertiză – și anume înainte de o solicitare CNMC în acest sens – ar trebui să fie oferită atât de instituțiile aflate în subordinea ministerului (muzee), cât și din afara lui (Academia, universitățile). Numai o extrem de mică parte dintre experții într-o operă culturală și perioadă istorică anume este alcătuită din experți deja atestați de minister, situația evaluărilor fiind profund dezechilibrată. Codul s-ar cuveni să beneficieze de calificările lor – fie și pro bono – totodată stipulând mecanisme care să-i încurajeze să se implice în evaluarea patrimoniului, de vreme ce obiectul lor de studiu academic/universitar este tocmai patrimoniul. Până în prezent, în pofida evidenței naturii dificile sau precare a unor evaluări, nu există nici un mecanism obligatoriu prin care să se ofere o second opinion, vătămând grav și posibil iremediabil statutul bunului cultural scos la vânzare.
6. Nu există nici o penalizare a experților care evită să semnaleze aspecte problematice ale bunului scos la vânzare, documentând exclusiv aspecte deloc sau mai puțin problematice. Expertul are datoria să se exprime conform fișei de expertiză, dar nicăieri nici fișa de expertiză, nici eventualul control ulterior al Ministerului sau al Comisiei NMC nu stipulează că evaluarea trebuie să fie completă.
7. De altfel, acest fapt derivă din principiul că nu se pot scoate la licitație bunuri culturale despre care nu se știe – nici măcar un expert nu știe! – dacă sunt sau nu sunt inedite. Un bun cultural mobil de tipul unui manuscris deja publicat sau al unei scrisori neinedite este deja evaluat în prealabil prin chiar publicare. În astfel de cazuri, expertul va fi dator să vină cu un supliment de expertiză, pentru ca expertiza sa să aibă sens și greutate.
8. Nici măcar dinamica pieței de licitații nu afirmă caracterul urgenței: un bun cultural este scos la vânzare fără presiunea unui termen limită. Prin urmare, nici expertiza n-ar trebui grăbită. Dacă sunt dubii rezonabile, un evaluator nu ar trebui să acorde cu nici un chip o evaluare pozitivă înainte de a se lămuri cu privire la oricare aspect posibil litigios referitor la bunul cultural propus vânzării. Timpul economic nu se identifică aici cu timpul expertizării. Dacă un posesor de bun cultural sau dacă un agent economic spune vreau acum, expertul evaluator angajat trebuie să poată spune legal: nu se poate imediat. Cu alte cuvinte, influența expertului evaluator asupra statutului bunului cultural intrat în proces economic trebuie să fie mai mare sau cel puțin egală cu influența – susceptibil antipatrimonială – a posesorului sau intercesorului.
9. Nu există nici o penalizare a experților care plagiază fără nici un scrupul texte publice, așa cum s-a întâmplat la recenta licitație de bunuri Enescu cu platforma Wikipedia, plagiată în același timp de posesorul de fapt, de casa de licitații în prezentările loturilor și de expert în fișa de evaluare.
10. Întărirea poziției legale a experților evaluatori trebuie considerată totodată un sprijin direct al agenților economici. Dacă activitatea acestora este corectă, o mai pertinentă evaluare permite fixarea unui preț de pornire mai mare. Elemente de degringoladă prezente pe piața bunurilor culturale au influențat inclusiv proasta evaluare strict economică a unor bunuri culturale de însemnătate diferită de ceea ce au susținut expertizele, toți cei implicați având de pierdut. Logica Codului, care este cea patrimonială, se întâlnește aici prin surprindere cu logica economică, și anume exclusiv profitul pecuniar. Activitatea incorectă de expertizare poate dăuna atât bunurilor culturale patrimonializabile, cât și caselor de licitații, care se văd nevoite să vândă la valori inferioare și astfel să-și pericliteze activitatea.
11. Ministerul Culturii ar trebui să dețină așadar un organism și să controleze un protocol prin care aceste evaluări să nu fie operate în detrimentul patrimonului. Un supliment la Cod.

• Perspectiva istorică
  1. Există în cele din urmă o dimensiune istorică inevitabilă pe care ansamblul Codului o tratează insuficient, căci tacit. Între 1938 și 1989, legiuitorul care este statul român a traversat mai multe dictaturi și totalitarisme. Din punctul de vedere al bunurilor culturale pe care trebuie să le protejeze Codul, întreaga perioadă este marcată de furt și tranzacții ilegale. Istoricii și arhiviștii au semnalat exemple nesfârșite de furt din domeniul public și din domeniul privat, operat cu impunitate în respectiva perioadă. Patrimoniul este inclusiv patrimoniu al chiar acestei perioade: fie produs în această perioadă, fie tranzacționat în această perioadă. Se cuvine să privim îndeaproape circumstanțele ei specifice.
  2. Așa cum nici valorile de patrimoniu nu se prescriu, nu expiră, nici alterarea istorică a bunurilor culturale de patrimoniu n-ar trebui să fie definitiv și complet prescrisă. Publicul este conștient totodată că nu numai un minister, nici chiar un singur guvern dintr-o anumită perioadă, ar putea redresa acest imens deficit istoric care a vătămat profund bunurile culturale mobile. În alte privințe ale proprietății de drept deteriorate sau anihilate tocmai de dictaturi s-a găsit soluția restituirilor de proprietate (imobile). Nimic similar nu s-a produs în ultimii mai bine de 32 de ani în privința proprietății bunurilor culturale mobile. Cine a furat înainte de 1989 a putut vinde după 1989.
  3. Chiar și în lipsa oricăror restituiri, proprietatea mobilă de drept ante-1989 nu poate fi în nici un caz echivalată prin Cod cu inversul ei: ca și când din patrimoniul cultural nu s-ar fi furat, ca și când patrimoniul cultural nu ar fi traversat decenii de abuz și restriște. Dimensiunea furtului istoric și a tranzacționării subsecvent ilegale a bunurilr culturale face obiectul studiilor istorice, o întreagă bibliotecă fiind scrisă din 1989 încoace. Dar nu casele de licitații și nici măcar ministerul Culturii, desigur, sunt responsabile de această situație. Este însă un fapt deja demonstrat și e un fapt mereu demonstrabil că activitatea contemporană a caselor de licitații refluează masiv probleme de patrimoniu apărute atunci și mențiunute de atunci încoace. Codul este și primul instrument, este și instrumentul major care poate interveni în negocierea acestui blocaj legal istoric. Casele de licitații nu au în prezent nici un fel de constrângere în a semnala – cum ar fi onest – că vând bunuri susceptibile de a fi fost furate și că repun în circulație astfel bunuri afectate de o situație juridică și patrimonială neconformă. Ar fi tocmai de aceea just din punct de vedere istoric și just în practica prezentă ca fiecare agent economic care tranzacționează astfel de bunuri să adauge, la prezentarea loturilor, un avertisment simplu și puternic: Atenție! bun cultural susceptibil de proveniență și circulație ilegală în perioada 1938-1989. Respectiv (măcar) : Atenție! bun cultural fără certificarea completă a provenienței!
  4. De aceea, considerăm că bunurile culturale patrimonializabile precum cele ale lui George Enescu și Mircea Eliade, provenite din opere încheiate în exil, în interiorul perioadei 1938-1989, fie donate statului sau în posesia de drept a succesorilor, dacă au proveniență și proprietate incertă, atunci orice punere în vânzare trebuie să menționeze aceasta. Experții și casele de licitații nu se pot comporta ca și cum chiar proprietarii de drept le vând, iar publicul interesat trebuie să știe de la sursa vinderii ce ar putea să cumpere, altminteri este un lanț de înșelăciune. Este desigur nevoie de exemple dintre cele mai concrete și dintre cele mai actuale. Iată cazul bunurilor culturale clasabile Eliade, cum chiar luna în care este oferit dezbaterii publice Codul patrimoniului este și luna a două licitații concomitente cu manuscrise Eliade inestimabile. Dl Acad. Prof. Dr. Sorin Alexandrescu, nepotul de soră al lui Mircea Eliade și posesor unic al drepturilor de autor Eliade, a semnalat precis acestă situație la 30.03.2021, în dezbaterea publică a unei a doua licitații litigioase cu manuscrise Eliade vândute de succesori ai lui M. Hadoca: „Abia acum un an, cercetînd lucrurile la Biblioteca Academiei, am aflat că manuscrisele Eliade (unele primite probabil și de la Mircea) nu fuseseră „cedate“, ci vîndute de Handoca, și anume, pe 17 iulie 1987, pentru 75.000 lei, pe 24 octombrie 1989, pentru suma de 34.940 de lei, și pe 12 decembrie 1989, pentru 135.875 de lei, total 245.815 lei – o sumă extrem de mare atunci, toate cu rapoarte detaliate de achiziție, semnate de diverși funcționari de la BAR, inclusiv directorul, socotit un mare om de știință, Gabriel Ștrempel. Nu am mai cercetat rapoartele, probabil comparabile, de la vînzările altor manuscrise Eliade la BCU.“ […] „deținerea fizică a „obiectului“ fusese ea însăși conferită temporar de către mine lui Handoca strict pentru editare și publicare, în împrejurările descrise mai sus, și nu cedată definitiv. Handoca, vînzînd unele texte, ca și Bibliotecile publice, cumpărîndu-le, au încălcat împreună dreptul moștenitorilor lui Eliade; eu, neștiind nimic de acele tranzacții, nu le-am putut contesta la momentul respectiv“. Soarta manuscriselor lui Eliade | Observator Cultural După mai bine de patru decenii, respectivul drept de proprietate s-a prescris, juridic posesia (Handoca) prezumând proprietatea (între timp licitată în serie: 2019, 2021, 2022 etc.). Codul patrimoniului trebuie să facă dreptate acestor și atâtor altor culpe istorice fie și numai sub forma simbolică a avertismentului obligatoriu.
  5. Ceea ce M. Handoca a făcut în 1989 cu bunuri culturale de patrimoniu Eliade vândute oneros unor instituții publice (astfel salvate, dar cu ilegalul beneficiu personal), descendenții lui M. Handoca au făcut după moartea acestuia (în 2015) cu unele case de licitație. Simetria aceasta este perfect îngrijorătoare pentru oricine cunoaște opera lui Eliade și acționează în beneficiul patrimoniului național. Etatismul pre-1989 și piața liberă post-1989 au produs aceleași daune patrimoniului, profitând și înainte, și după 1989 tocmai de lipsa unui astfel de Cod îmbunătățit al patrimoniului care să izoleze furtul, ilegalitatea și – cultural cel puțin – enormitatea imposturii. Conform legislației actuale, cineva care a furat cândva, oricând, un bun de patrimoniu, are ca prezumție același statut juridic cu un proprietar de drept și de bună credință. Aceștia ar trebui disjunși și delimitați, așa cum îi disjunge și delimitează și istoria, și propriile lor fapte.
  6. Conform actualei forme a Codului, similitudinea completă a acestor practici frauduloase și cultural toxice ante- și post-1989 nu este deloc luată în calcul, transformând Codul patrimoniului într-un Cod incapabil să protejeze efectiv patrimoniul. Legiuitorul ar trebui așadar să se extragă decis din suspiciunile că este fie neputincios, fie indolent, fie complice. Cu atât mai mult cu cât prezentul Cod nu este un dat fatidic, o grea moștenire, un detritus istoric – este o lege viitoare.
  7. După cum se poate constata, aceste observații și propuneri nu sunt adresate exclusiv în beneficiul bunurilor de patrimoniu încă neidentificate și/sau risipite, ci în chiar beneficiul direct al misiunii publice a Ministerului, precum și în chiar beneficiul direct al caselor de licitații. Numai astfel ele își vor putea dobândi o bună reputație și vor putea respinge îndreptățit orice suspiciune rezonabilă cu privire la propria lor activitate, apropiindu-se astfel de modelul agenților economici europeni similari. Parte a unui patrimoniu cultural european comun începând chiar cu operele europene și globale producătoare de bunuri culturale patrimonializabile (tocmai de aceea am indicat aici exemplele lui Enescu și Eliade), parte a unui context internațional în care dreptul la patrimoniu și dreptul cultural la memorie sunt corect și amplu identificate printre drepturile omului, statul român are așadar ocazia să asimileze în sfârșit bune practici europene fără de care patrimoniul însuși este destructurat, vandalizat și aneantizat, în loc de a-l proteja așa cum el însuși ne protejează – de insignifianță, de irelevanță, de autodistrugere – pe noi toți. Acesta este de bună seamă, nu am nici o îndoială, și obiectivul Codului patrimoniului pe care l-ați supus acum dezbaterii publice.

Bunuri culturale clasabile în lipsa Codului: exemplul cel mai recent

Predecesorul Dvs., dl Bogdan Gheorghiu, al cărui al doilea mandat, ca și primul, a fost marcat tocmai de scandaluri provocate de casele de licitație, a omis totuși să informeze opinia publică dacă, reprezentant al statului fiind, și-a și exercitat dreptul costisitor de preemțiune asupra a două bunuri culturale mobile clasate la Tezaur, respectiv Fond, de o Comisie a Muzeelor și Colecțiilor care și-a contrazis complet, la 27 septembrie 2021, verdictul implacabil oferit cu exact două săptămâni înainte. Publicul – în chiar contextul dezbaterii Codului patrimoniului – este îndreptățit să vă solicite să lămuriți public dacă Ministerul Culturii a plătit sau nu a plătit suma de 150.000 euro pentru două bunuri demonstrate a fi furate, respectiv falsificate, și care fac în prezent obiectul unei anchete penale. În ambele cazuri, veți dobândi nete argumente suplimentare tocmai pentru adoptarea unui Cod îmbunătățit al patrimoniului.

Cordial.

Eugen Ciurtin este membru fondator al Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române (București, 2008), în prezent Cercetător științific I. A fost recent și Associate Professor al Mahidol University, Bangkok (2019-2020). O parte dintre intervențiile sale în apărarea patrimoniului românesc sunt sistematizate la https://enescueliade.com/ 

Sursă foro: artmark.ro