Elena Văcărescu – o excepțională scriitoare de expresie franceză

„N-a fost niciodată despărțită de țara în limba căreia n-a scris (…). O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc (…) O asemenea personalitate onorează două literaturi” – Camil Petrescu despre Elena Văcărescu

Născută la 21 septembrie 1868 la București, România și decedată la 17 februarie 1947, Elena Văcărescu a fost o poetă, prozatoare și autoare de piese de teatru de expresie franceză. A fost fiica diplomatului Ioan Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu.

Și-a început studiile pe meleagurile natale și le-a continuat la Paris, urmând la Sorbona cursuri de literatură, filosofie, estetică, istorie și mitologie. Iubirea și cunoașterea artei poetice i s-au datorat legăturii sale cu Sully Prudhomme. Aceasta a fost acreditată în saloanele literare ale epocii, fiind vizibilă în Dicționarul scriitorilor români. În 1886, debutează cu primul volum de poezii, Chants d’Aurore, care a fost publicat la Paris, fiind recompensat cu un premiu din partea Academiei Franceze. Revine la București după absolvirea studiilor, iar între 1888 și 1891, s-a aflat în suita reginei Elisabeta. Talentul, originalitatea și dragostea față de literatură a constituit drumul ei spre succes, fiind apreciată și susținută de regina Elisabeta în noua sa carieră. În 1889, publică Rapsodul Dâmboviței, o culegere de cântece populare, scrisă în germană și tradusă de regină, iar mai apoi, este publicată în franceză, engleză și italiană. În această perioadă, scriitoarea își îndreaptă atenția asupra evenimentelor importante din viața țăranului român. Călătoriile sale cu regina la curțile principale din: Germania, Anglia, Italia, Austria au fost sursa de inspirație pentru noile sale creații. Această legătură strânsă cu suverana a reprezentat și contextul nașterii unei povești de dragoste cu prințul Ferdinand, nepotul regelui Carol I. În cele din urmă, hotărăsc să se logodească în secret, sprijiniți de Regina Elisabeta. Urmând să devină viitoarea regină a României, Elena Văcărescu mărturisește: „ Pentru mine, jurământul meu înseamnă că niciodată niciun alt bărbat nu se va apropia de mine atât timp cât voi trăi. Și nimeni nu mă va putea dezlega de acest jurământ”. Casa de Hohenzollern de care aparținea Ferdinand și-a exprimat nemulțumirea față de această relație și, în cele din urmă, Carol I a rupt logodna celor doi și a poruncit exilarea Elenei.

După 1891, Elena Văcărescu s-a stabilit la Paris, unde până la sfârșitul vieții sale și-a demonstrat talentul și marea dragoste față de România, prin operele sale. În această perioadă, a avut ideea inițierii unui salon literar, la care au participat importante personalități literare, precum: Marcel Proust, Miguel de Unamuno, Sarah Bernhardt, Paul Valéry.

În 1908, publică romanul Amor vincit, iar trei ani mai târziu, romanul Vraja, volume care tratează teme ale mitologiei românești. De asemenea, publică și câteva opere memorialistice : Le roman de ma vie, Regi și regine pe care i-am cunoscut. Tot acum scrie și piesa de teatru Cobzarul, care a fost jucată la Paris în 1912.

În 1922, este aleasă membru în prezidiul Comisiei de colaborare intelectuală, condusă de Societatea Națiunilor, iar în 1924, împreună cu alte personalități ale lumii intelectuale europene, participă la înființarea Institutului Internațional de Colaborare Intelectuală.

Pe 11 iunie 1925, a devenit membră a Academie Române, fiind prima femeie care a avut parte de această distincție, recunoscându-i-se public meritelor artistice și diplomatice. Discursul de recepție dezvăluie dragostea Elenei față de țara sa natală : „Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generații după generații în volbura veacurilor românești, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre (…) îmi iubesc țara pentru toată originalitatea ei autentică, din care s-a plămădit propria-mi originalitate (…) Am servit ideea românească, am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc și am servit în lume expansiunea sufletului românesc (…) Am învățat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc”.

În 1927, înființează „Biblioteca Universală”, pentru a veni în sprijinul traducerilor. În 1930, devine membră în Comitetul Internațional pentru difuzarea Artelor prin Cinematograf; în 1933, primește Ordinul „Coroana României”, având gradul de mare ofițer, iar un an mai târziu, va deveni unul dintre fondatorii Casei Românești de la Paris.

„Ambasadoarea sufletului românesc”, cum o numea Nicolae Iorga, a decedat la 17 februarie 1947, la Paris, iar în 1959, a fost reînhumată în cimitirul Belu din București, în cavoul familiei Văcărescu.

Surse: https://www.radioromaniacultural.ro

https://evenimentulistoric.ro

Foto: https://i2.wp.com/www.rador.ro/wp-content/uploads/2017/02/elena-vacarescu.jpg?resize=245%2C333

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *