Eliade și discursul asupra metodei

Editura Spandugino ne‑a propus recent a doua ediție a unei remarcabile analize a operei lui Mircea Eliade, realizată de Wilhelm Dan­că în anii ’90. Apărută în 1998, prima ediție reprezintă traducerea unei importante părți din teza sa de doctorat, scrisă în limba italia­nă. Cititorii ei de atunci își amintesc că avem de‑a face cu o exegeză neobișnuită pentru acei ani, mai ales prin amploarea și rigoarea ana­lizei, dar totodată prin folosirea unei meto­dologii complexe. Teologul și cercetătorul în filosofie se împacă aici excelent.

Extrem de utile sunt considerațiile auto­rului din prima parte a volumului, privitoare la atmosfera intelectuală în care Eliade s‑a for­mat, hotărâtoare fiind relația cu Nae Ionescu. Dincolo de convingerile ideologice (punctate în lucrare, dar fără a fi dezvoltate), Eliade a preluat de la maestrul său și o parte impor­tantă a metodei sale. Autorul amintește, cu trimiteri precise la cursurile lui Nae Ionescu, de investigarea fenomenelor religioase cu o metodă istorico‑fenomenologică, comparati­vismul, precum și de accentul pus pe expe­riența imediată și pe intuiția trăită, un fel de simpatie, văzută ca instrument de cunoaștere pe urmele romantismului german. Simpatia presupune identificarea cu lucrul care trebuie cunoscut și înțelegerea acestuia din interior, lăsând lucrul să se arate așa cum este el, fără a‑i modifica înțelesul prin teorii gata făcute. Din perspectiva autorului, aceste elemen­te dovedesc că Eliade preia de la Nae Iones­cu atitudinea anti‑reducționistă. Poate e cam mult spus. Fără a nega înclinația sa pentru metafizică, nu cred că profesorul preferat de generația interbelică ar fi putut avea răbdarea și atenția necesare pentru a aplica riguros, fără idei preconcepute, metoda comparativă și cea fenomenologică.

La Eliade, mult mai predispus către as­ceza cercetării, atitudinea anti‑reducțio­nistă devine o regulă a metodei. Conform ei, fenomenele nu trebuie investigate su­punându‑le judecății prezentului. Privirea condescendentă asupra trecutului nu reflec­tă altceva decât ignoranța prezentului (fapt pe care și Nietzsche îl surprinde sub expresia de istorie critică). Trecutul trebuie lăsat să ne interpeleze, pentru a descoperi posibilitățile vii, ofertele de sens, invitațiile și așteptările pe care ni le adresează.

Adoptarea acestui principiu metodolo­gic le conferă fenomenelor dreptul de a fi ele însele: scara creează fenomenul, spune Elia­de. A înțelege fenomenele religioase presu­pune alegerea acelui nivel al sensului pe care ele se constituie exact ca fenomene religioa­se, și nu alte straturi, unde ele sunt constitu­ite ca fenomene sociale, politice, economice etc. Orice reducționist crede că nivelul de sens preferat de el este prim, fundamental. Dorința exagerată de științificitate, dar una prost înțeleasă, a contribuit mult la expansiu­nea interpretărilor suspicioase. În numele cri­ticii ideologiilor și al demitizării, au proliferat însă noi și noi ideologii. În acest sens poate fi privită și ideea lui Eliade privitoare la de­mistificarea demistificării. Cu toate acestea, dincolo de acuratețea fenomenologică a prin­cipiului enunțat de Eliade, acesta e greu de apărat până la capăt. Căci orice fenomen re­ligios are o dublă intenționalitate. Hierofania se întâlnește cu istoria concretă a comunității, cu reprezentările și credințele deja existente, care nu sunt doar religioase. Și atunci, feno­menul religios se constituie multiplu, la inter­secția cu alte fenomene care aparțin, de drept, altor niveluri ale sensului: politice, economi­ce, sociale, juridice etc.

Împotriva atitudinii demitizante, Eliade reîncarcă lumea cu sens. Dar nu cu sensuri noi, inventate de ideologiile vremii sale, ci cu sensurile recuperate hermeneutic din cre­dințele religioase ale umanității. El propune, deci, o resacralizare a lumii. Autorul aminteș­te că Andrei Pleșu numea acest demers „pan­teism luminat”. Formula surprinde faptul că, pentru Eliade, există în om o structură exis­tențială, a priori, însărcinată cu conectarea acestuia la sacru. Wilhelm Dancă o numește ființa‑întru‑sacru, ea fiind totodată o explici­tare a faptului de a fi în lume al omului. Ecoul heideggerian al acestei expresii se întâlneș­te cu terminologia preferată de Noica. Aflată în centrul interpretării sale, structura numi­tă de autor ființa‑întru‑sacru exprimă faptul că omul este o ființă deschisă, care poate ori­când primi revelația unui sens. Dacă sensul poate vindeca rănile încă deschise, sau el nu e decât o nouă otravă, probabil e treaba fie­căruia, chiar și atunci când e problema tutu­ror.

Distribuie acest articol:

Articole recomandate

Arte plastice
Ioana Drăgulin

În dialog cu artista Maria Bordeanu

Arta contemporană servește drept oglindă care reflectă o varietate de expresii. Provoacă privitorul și se dezvoltă în moduri surprinzătoare, legând experiențele umane printr-o înțelegere vizuală

Cultură
Tatiana Ernuțeanu

Poeme (Sentimental)

să nu-ți faci griji că ceva ar putea fi irepetabil din discontinuu se poate face lejer o structură nu te dedai la deliciile celuilalt decât

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *