Editura Spandugino ne‑a propus recent a doua ediție a unei remarcabile analize a operei lui Mircea Eliade, realizată de Wilhelm Dancă în anii ’90. Apărută în 1998, prima ediție reprezintă traducerea unei importante părți din teza sa de doctorat, scrisă în limba italiană. Cititorii ei de atunci își amintesc că avem de‑a face cu o exegeză neobișnuită pentru acei ani, mai ales prin amploarea și rigoarea analizei, dar totodată prin folosirea unei metodologii complexe. Teologul și cercetătorul în filosofie se împacă aici excelent.
Extrem de utile sunt considerațiile autorului din prima parte a volumului, privitoare la atmosfera intelectuală în care Eliade s‑a format, hotărâtoare fiind relația cu Nae Ionescu. Dincolo de convingerile ideologice (punctate în lucrare, dar fără a fi dezvoltate), Eliade a preluat de la maestrul său și o parte importantă a metodei sale. Autorul amintește, cu trimiteri precise la cursurile lui Nae Ionescu, de investigarea fenomenelor religioase cu o metodă istorico‑fenomenologică, comparativismul, precum și de accentul pus pe experiența imediată și pe intuiția trăită, un fel de simpatie, văzută ca instrument de cunoaștere pe urmele romantismului german. Simpatia presupune identificarea cu lucrul care trebuie cunoscut și înțelegerea acestuia din interior, lăsând lucrul să se arate așa cum este el, fără a‑i modifica înțelesul prin teorii gata făcute. Din perspectiva autorului, aceste elemente dovedesc că Eliade preia de la Nae Ionescu atitudinea anti‑reducționistă. Poate e cam mult spus. Fără a nega înclinația sa pentru metafizică, nu cred că profesorul preferat de generația interbelică ar fi putut avea răbdarea și atenția necesare pentru a aplica riguros, fără idei preconcepute, metoda comparativă și cea fenomenologică.
La Eliade, mult mai predispus către asceza cercetării, atitudinea anti‑reducționistă devine o regulă a metodei. Conform ei, fenomenele nu trebuie investigate supunându‑le judecății prezentului. Privirea condescendentă asupra trecutului nu reflectă altceva decât ignoranța prezentului (fapt pe care și Nietzsche îl surprinde sub expresia de istorie critică). Trecutul trebuie lăsat să ne interpeleze, pentru a descoperi posibilitățile vii, ofertele de sens, invitațiile și așteptările pe care ni le adresează.
Adoptarea acestui principiu metodologic le conferă fenomenelor dreptul de a fi ele însele: scara creează fenomenul, spune Eliade. A înțelege fenomenele religioase presupune alegerea acelui nivel al sensului pe care ele se constituie exact ca fenomene religioase, și nu alte straturi, unde ele sunt constituite ca fenomene sociale, politice, economice etc. Orice reducționist crede că nivelul de sens preferat de el este prim, fundamental. Dorința exagerată de științificitate, dar una prost înțeleasă, a contribuit mult la expansiunea interpretărilor suspicioase. În numele criticii ideologiilor și al demitizării, au proliferat însă noi și noi ideologii. În acest sens poate fi privită și ideea lui Eliade privitoare la demistificarea demistificării. Cu toate acestea, dincolo de acuratețea fenomenologică a principiului enunțat de Eliade, acesta e greu de apărat până la capăt. Căci orice fenomen religios are o dublă intenționalitate. Hierofania se întâlnește cu istoria concretă a comunității, cu reprezentările și credințele deja existente, care nu sunt doar religioase. Și atunci, fenomenul religios se constituie multiplu, la intersecția cu alte fenomene care aparțin, de drept, altor niveluri ale sensului: politice, economice, sociale, juridice etc.
Împotriva atitudinii demitizante, Eliade reîncarcă lumea cu sens. Dar nu cu sensuri noi, inventate de ideologiile vremii sale, ci cu sensurile recuperate hermeneutic din credințele religioase ale umanității. El propune, deci, o resacralizare a lumii. Autorul amintește că Andrei Pleșu numea acest demers „panteism luminat”. Formula surprinde faptul că, pentru Eliade, există în om o structură existențială, a priori, însărcinată cu conectarea acestuia la sacru. Wilhelm Dancă o numește ființa‑întru‑sacru, ea fiind totodată o explicitare a faptului de a fi în lume al omului. Ecoul heideggerian al acestei expresii se întâlnește cu terminologia preferată de Noica. Aflată în centrul interpretării sale, structura numită de autor ființa‑întru‑sacru exprimă faptul că omul este o ființă deschisă, care poate oricând primi revelația unui sens. Dacă sensul poate vindeca rănile încă deschise, sau el nu e decât o nouă otravă, probabil e treaba fiecăruia, chiar și atunci când e problema tuturor.
