O traducere din Michel Serres
În acest punct, Degețica își apostrofează părinții: îmi veți reproșa egoismul, dar cine mi l-a arătat? Individualismul, dar cine mi l-a încredințat? Voi înșivă, ați știut voi cum să formați o echipă? Incapabili să trăiți împreună, divorțați. Știți voi cum să creați și cum să țineți în viață un partid politic? Uitați în ce stare s-au prăbușit…Știți cum să construiți un guvern în fața căruia fiecare să se arate solidar pentru mai mult de-o clipă? Ați încercat vreodată un sport de echipă? Ca să vă bucurați de spectacol, recrutați actori din țări îndepărtate unde acțiunea comună și viața în colectivitate încă își găsesc manifestarea. Frăția de arme, parohia, patria, sindicatul, familia în recompunere: vechile apartenențe agonizează. Rămân grupurile de opresiune, obstacole infame în fața democrației.
Vă bateți joc de rețelele noastre sociale și de noul sens al cuvântului „prieten”. Ați reușit vreodată să aduceți laolaltă grupuri atât de dense încât numărul lor mai că-l atinge pe cel al oamenilor? Oare nu există o oarecare prudență în a te apropia de celălalt într-o manieră virtuală, înainte de toate, pentru a-l lovi mai puțin? Sunteți fără îndoială îngroziți de apariția unor noi forme politice care le vor suprima pe cele precedente, atrofiate.
Atrofiate, într-adevăr, și la fel de virtuale ca ale mele, continuă Degețica, animată deodată. Armată, națiune, biserică, popor, clasă, proletariat, familie, piață: iată abstracții zburând deasupra capului ca fetișuri de carton. Întrupate, spuneți? Desigur, răspunde ea, doar că acest trup, departe de a trăi, trebuia să sufere și să moară. Însetate de sânge, aceste apartenențe necesitau un sacrificiu din partea fiecăruia: martiri torturați, femei bătute cu pietre, eretici arși de vii, așa-zise vrăjitoare mistuite pe rug, toate pentru biserică și dreptate. Soldați necunoscuți aliniați cu miile în cimitirele militare, peste care se mai apleacă uneori câte-un demnitar, cu vinovăție. Apoi listele lungi cu nume pe monumentele morților – în ‘14-‘18 aproape toată țărănimea –, totul pentru Patrie. Lagărele de exterminare și gulagul, totul pentru teoria nebună a „raselor” și pentru lupta de clasă. Cât despre familie, ea naște jumătate din crime, o femeie murind în fiecare zi sub abuzul soțului sau al amantului. Și totul pentru piață: mai bine de o treime din populație suferă de foame. Câte un Degețel moare la fiecare minut, în timp ce avúții sunt la dietă.
Până și ajutoarele voastre, în societatea voastră a spectacolului, nu cresc decât cu numărul de cadavre expuse, cu poveștile voastre morbide, din moment ce, pentru voi, o veste bună nu e nimic nou. Pentru sute de ani, am numărat morțile astea de toate felurile cu sutele de milioane.
În fața acestor apartenențe, trecând sub numele de virtualități abstracte, pentru care cărțile de istorie elogiază gloria însângerată, în fața acestor zei falși devorând victime infinite, prefer virtualitatea imanentă care, asemenea Europei, nu cere moartea nimănui. Nu vrem să ne mai coagulăm asamblajele cu sânge. Virtualul măcar evită carnalul. Nu vrem să mai construim colectivul pe masacrul altuia și pe cel propriu, acesta este viitorul nostru în fața istoriei și în fața tanatopoliticii voastre.
Așa grăit-a Degețica, trăiască!
Traducere de Darius Brașov
