Eminescu – în rusă. Despre traducerile românilor în Est—

În anii ’60, apare un bum imens al traducerilor. Mai ales în „lagărul socialist”. Aici Ștefan Baghiu e specialist, nu mă bag peste parcela lui, dar dau câteva date ajutătoare. Din seria: „să vă spună moșul” – dar folosiți doar dacă ajută.

Școala filologică în Est are o tradiție solidă: mai ales dacă comparăm cu celelalte științe socio-umane care nu sunt puncte tari. Estul, în a doua parte a secolului XX, va merge mult pe mate-fizică-tehnică: are alte priorități. Estul va trata științele socio-umane ca pe ceva „tehnologic” – ca un soi de meserii tehnice gândite foarte clasicist.

Arta în Estul „comunist” este gândită pragmatic și aplicat – dansul trebuie să fie balet, muzica trebuie să fie clasică sau folclorică, pictura trebuie să fie realistă sau icoană-publicitară.

În acest sens – limba este un instrument –, filologii sunt tehnicieni. Asta e și aproape de școala formalistă – punctul forte al Estului. Ceea ce în Vest avea să devină la modă abia în anii ’60, în Est întrase în circuit înainte de anii 1920. Formalismul estic avea să devină un soi de structuralism în Vest.

Bun. Științele socio-umane de tip sociologie, psihologie și filosofie erau privite suspicios. Înainte de 1917, aceste domenii făceau concurență teologiei – „ideologia” statului-biserică. După 1917, dar mai ales după 1930, aceste domenii sunt privite ca o „rămășiță burgheză” – domenii ale unei clase plictisite și nocive. Ele devin periculoase pentru că intră în conflict cu discursul oficial. Aceste domenii sunt greu de „tehnicizat”. Ele sunt înlocuite de un soi de „doctrină” – „teologie politică” ideologică.

Atunci au loc două fenomene spectaculoase. Primul – literatura vine să acopere acest gol imens lăsat de științele socio-umane. Adică în Est literatura face și filosofie, și sociologie, și antropologie, și istorie. Iar o altă parte din cei din zona științelor socio-umane se refugiază în filologie. Asta se simte imens: combinația dintre gramatică – care e mai aproape de matematică – și științe precum filosofie sau sociologie va da niște mutații nebune. Pe acest fond apar alde Tubetzkoy, Bogatyrev, Viktor Șklovski, Iuri Tînianov, Vladimir Propp, Boris Eichenbaum, Roman Jakobson, Boris Tomașevski, iar mai târziu, Mihail Bahtin și Iuri Lotman, care vor produce o altă serie de lingviști foarte sofisticați și greu încadrabili. Ei fac un fel de filosofia limbii, semiotică, hermeneutică, etnologie cu ceva culturologie. Așa va apărea poate cel mai straniu fenomen academic estic: Școala de la Tartu. E foarte greu de explicat azi despre ce vorbesc Bahtin și Lotman, mai ales după criteriile și standardele academice actuale, însă ce fac oamenii aceștia acolo e greu de găsit echivalent în vest: e un cocktail între Georges Bataille, Claude Levi-Strauss, Umberto Eco și alți câțiva din zona asta plus ceva matematică.

Bun. În acest context de „inginerie lingvistică” apar multe instituții care se specializează pe studiile limbilor – Orient, Est, Vest, Occident, Africa, Oceania, Americi. Atenție – limba este instrument de specializare a „specialiștilor de top”. Important: limbile vorbite nu sunt instrumente de masă. Așa e în toate imperiile – și în SUA, și în Marea Britanie, și în Est – mulți specialiști, multe limbi, dar o singură lingua franca.

Un pas mai departe.

În acest context, apare fenomenul traducerilor. Pe de o parte, ai o populație tot mai educată, iar pe de altă parte, ai armate de specialiști pe diverse limbi. În anii ’60, traducerile vor exploda.

Cele care vor domina în prima fază sunt cele din interiorul „lagărului socialist”. Apropos, orice carte apărută în „țările socialiste” se găsea în rețeaua de librării Drujba/Prietenia. Aceste magazie erau cam în toate orașele mari. La Chișinău era lângă Inturist/Național. Aici însă lipsea secția de română. Nu mai explic. Dar mergeam la Odessa sau Cernăuți, de unde puteai lua orice carte dorești. Așa am citit Călinescu – Istoria literaturii sau Eliade – Istoria religiilor la 17 ani.

În rest, pentru că puțină lume știa bulgară sau cehă, se traducea. De exemplu, erau serii întregi dedicate traducerilor. De la popoarele Africii până la ce vrei tu.

Deficitare erau zonele științelor socio-umane: filosofie, psihologie, sociologie. Dar și aici trebuia să fii inteligent. De exemplu, se traducea mult camuflat precum volumul: Istoria filosofiei burgheze a secolului XX. O cărămidă – primele 30 de pagini blabla, după care urmau traduceri esențiale din clasica secolului XX. Așa am citit Heidegger și mulți alții. Cu zona teologică, sociologică etc era la fel.

Poezia. Că de aici începusem. Se traducea în draci. Existau reviste în primul rând. Așa numitele „reviste groase” – gen Secolul XX. O revistă cât o carte mare. Erau multe reviste de specialitate. De exemplu: Literatura străină – doar cu traduceri. Îi ziceam – Inostranka.

De poezie erau mai multe, dar, în anii 60, era faimoasă – Vocea poeților: poezia poeților străini.

Că să nu credeți că vorbesc aiurea: Am în față un exemplar din anul 1965. E ca o antologie – are 167 de pagini. Cuprins așa: Introducere – Arseni Tarkovski (mare poet, tatăl faimosului regizor). După, urmează selecții din următoarele limbi – bulgară, polonă, cehă, norvegiană, slovacă, iugoslavă, India (țară) etc.

Și atenție: secțiunea română. Cine e tradus? Eminescu și Arghezi. Nu poeți proletcultiști, ci cam ce avem cel mai bun. În altele, cu siguranță e și Bacovia & co.

Dar atenție și mai mare. Cine face traducerea? Nu „un băiat sau o fată” de la Chișinău sau mai știu eu ce amator, ci „mama poeziei ruse” a secolului XX – Anna Ahmatova. Firește că nu știe limba, traducea cu ajutorul unor specialiști. Aici trebuie spus un lucru: exista meseria care în rusă are un nume, dar în română nu am găsit termenul – podstrocinik. Un fel de ”sufleor lingvistic”: era un specialist care știa limba și lucra cu un poet mare, important. Poezia semnificativă era dată la tradus unor mari poeți. Așa a ajuns Anna Ahmatova să traducă Eminescu și Arghezi. Eminescu a tradus puțin, Arghezi a tradus mult. Ei doar sta făceau – traduceau profesionist și își permiteau să trăiască decent din banii aceștia. Erau profesioniști – podstrocinik/ ”sufleor lingvistic” era o meserie destul de bine remunerată.

Și credeți-mă că nu sună deloc rău.

Mai vreți un exemplu tare? Colecția mea preferată era: Biblioteca universală scoasă de Editura artistică. Traducea tot ce contează din literatura universală – inclusiv poezie. Are cred în jur de 200 de volume cu o medie de peste 600 pagini. Format: 60×84/16 (145×200 mm). Arată demențial – cartonată, supracopertă. Era o serie imensă. Am în față volumul 126 – Poezia și proza scriitorilor din Europa de Est sec. XIX. Cuprinde: Alecsandri, Eminescu, Coșbuc, Caragiale, Slavici. Cu ilustrații din Aman și Grigorescu. Are 672 pg. Tiraj: 303.000 (treisutetreimii!!!) – cu o armată de traducători profesioniști. (vezi foto)

Era anul 1968 când se făcea? În 1975 apare. Aveam 4 ani. Antichitatea ultimă se pregătea să moară. Colecția aceea însă există. Totul e să nu uităm literele.

PS. Interesant e că literatura română stătea ”politic” mult mai bine în rusă decât în „moldovenească” – dar asta e o altă temă pe care o găsiți în Sălbaticii copii dingo

Publicat în Cultură, Literatură, RecomandateRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare