Epoca de aur a gazetăriei românești

În 3 Mai e Ziua Mondială a Presei Libere. Despre epoca de aur a gazetăriei românești, despre ce însemna cu adevărat libertatea presei, vă povestesc, din epoca lui Caragiale, când majoritatea articolelor nu sunt semnate, nu sunt marcate de o violență a vulgarității, iar bucureșteanul de rând cumpăra gazeta pentru opinie și mesaj, un fenomen care astăzi nu mai există.

 „Bucureștiurile” lui Caragiale

Ne aflăm în 1885, când I. L. Caragiale se află într-un important moment de inspirație și creație. E comentator și analist politic la diverse ziare. Format ca toți publiciștii vremii la „Românul”, gazeta lui C.A. Rosetti, colaborează la: „Alegătorul liber” și „Uniunea Democratică”, „Universul” și „Românul de Arad”. Redactează singur revistele: „Calendarul Nichipercea” și „Calendarul Dacia”, „Moftul Român” sau „Epoca literară”. Proiectează gazete literare care n-au văzut lumina tiparului: „Nea Ion”, „Pagini literare”. Este contemporan cu Eminescu şi Slavici. Lucrează toți în redacţia ziarului „Timpul”.

„Trădând” în lanț când pe conservatori pentru junimiști, când pe liberali pentru conservatori sau junimiști, ori pe junimiști pentru liberali, Caragiale se mută dintr-o redacție în alta. Susține liberalii, dar nu e liberal, sau conservatorii, fără să fie conservator.  Observă lumea, vede cum politica își devorează adepții. Știe că puterea se joacă cu oamenii nu oamenii cu puterea. Critică un partid sau altul, se convinge că toate merg prost. Scrie despre eroii care-și schimbă numele, costumele și vorbesc cu „fraze late”.

În „Voința națională” publică cum îi dictează conștiința pe lângă editorialul și foiletonul ziarului, unul-două “entre-fileuri”, „notițe”, „polemice”, „săgeți”. În „Constituționalul” semnează cu pseudonimele: „Quodlibet”, „Papură”, „Luca” câteva editoriale politice. Citește gazeta liberalului Brătianu, o comentează cu ochiul unui personaj din „O scrisoare pierdută”,  mai ales când se află că și-a făcut pașaport cu numele Papuca, îl urmărește la fel cum l-a urmărit pe Gună Vernescu din Guvern, ce devenise o victimă a puterii. Ambilor le dedică articole ce stârnesc hazul, în mai multe numere de ziar. La „Gazeta poporului” descrie alte măști din politică: P.P. Carp și Al Lahovari, care fac parte din „echipajul șubred” din guvernul lui Lascăr Catargiu.

În gazetărie, Caragiale pornește de la munca de jos: corector, redactor, girant, colaborator, proprietar. În redacție lucrează cot la cot cu toată lumea. Ca să publice, i se oferă spațiu nelimitat, i se încredințează onoarea de a decide articolele care urmează a fi publicate număr de număr. Articolele lui rămân punctul de atracție și de senzație din gazetă, ziarul devine cel mai căutat în orașul plin de farmec ce arată ca un Mic Paris.

Rosetti scria, pe la 1850, că dacă ar avea la îndemână o gazetă, ar provoca o „revoluţie morală”. În secolul al XIX-lea, ziarul are personalitate şi forţă. Nu conta autorul articolului, ci articolul în sine, ca punct de vedere al grupului, partidului, guvernului. Lumea se adresa cu: „ce mai e nou?” „ce spune la gazetă?” pentru că gazetăria e activitate de grup, iar redactorii nu sunt obligați să renunțe la iscălitură. Bucureșteanul cumpără gazeta pentru opinie și mesaj. Când omul de rând nu înțelege mesajul, ca Ipingescu din „O Noapte furtunoasă”, este curios să-i afle autorul. Între gazete și gazetari se divulgă cu ușurință secretul autorului editorialului de mare succes. Pulsul „Micului Paris” de atunci e viu în articolele denumite de către cercetători „Bucureștiurile” lui Caragiale.

Neliniștea evenimentelor, descărcarea rapidă a energiei îl determină pe Caragiale să lucreze până într-un an în redacția oricărui ziar. Intervine saturarea care determină ruptura, pleacă decepționat și dă vina pe gazetă. Prin articolele sale, spectacolul grotesc al „formelor fără fond” din viața politică devine spectacolul de gală în istoria publicisticii românești, în epoca gazetăriei de aur a secolului al XIX-lea.

 Scriitură fără violența vulgarității

În orice redacție, Caragiale devine stâlpul gazetei, ridică tirajul ziarului. Socotindu-se „publicist” gazetar, are voluptatea scrisului anonim. Își redactează pe loc articolele, deși nu le semnează. N-o face ca să se ascundă. Nu inventează pseudonime ascunzându-se după adevăruri care dor. Nu dinamitează pagina de ziar prin rânduri fără perdea de dragul de a circula mesajul liber prin care ar putea spune ceva ce nu-și asumă. Scriitura sa nu are violența vulgarității. Când scrie, atacă prin cuvânt și o face inteligent, nu prin calomnie sau invective. Nu se foloseşte de poreclele ce se şopteau pe la grădini, la teatru sau la Şosea. Articolele sale devin periculoase pentru că oferă omului de rând alt mod de a gândi. Adevărurile dor, inamicii se înmulţesc. Se amuză de replicile primite, privește de deasupra, apoi răspunde la duel prin ofensiva spiritului creator, cu mult umor și ironie. Râvnit de orice redacție, „grămăticul” se deconspiră în scris prin calitatea polemicii. Sarcasmul cu a lui tensiune și ardere unică dă ritmul în scriitura articolelor din presă. Tocmai acest ritm îl scoate din anonimat, iar articolele sale, ce alcătuiesc un volum din „Opere complete”, arată și azi cât de genial și actual este, și greu de imitat. Nu-l pedepsește cineva pentru umorul său, nu-l amendează pentru ironii, nici nu-l dă în judecată pentru sarcasmul muşcător şi mişcător. Scrie, publică, stârneşte râsul. Când se vede cât se râde într-o epocă, atâta libertate este!

 „Combateți-i, băieți! combateți-i sarcastic de tot!”

Publicistica lui Caragiale însumează articole inedite despre trădările politice, cu o scriitură de-o frumusețe unică. În orice redacție lucrează, urmărește ca totul să fie corect scris din punct de vedere gramatical. La un concurs pentru un post în redacția „Moftului român”, Caragiale publică următorul anunț: Autorii sunt absolut liberi să aibă orice vederi sociale, morale, politice, filozofice, estetice etc.; pot trimite lucrări vesele, triste, hazlii, lugubre, sentimentale, răutăcioase, infame, candide, grave sau umoristice; pot scrie după orice şcoală le convine, clasică, romantică, naţionalistă, realist, idealistă, decadentistă, parnasianistă, secesionistă, optimistă, pesimistă, obscurantistă.

Toni Bacalbașa dezvăluie public, în „Grămătici și măscărici”, pe Caragiale ca victimă a „târgului cu liberalii”. Cu niște secole în urmă, cu mult înainte de 1850, când boierul român nu socializa la „Capșa”, sau la „Șosea”, avea bani, dar n-avea studii, își alegea un „grămătic”, adică un tânăr școlit care-i îi ținea socotelile curții, îi scria corespondența. Pe lângă intelectual își permitea să mai plătească „un măscărici și taraf de lăutari”. Măscăriciul incult, recrutat dintre robi, îi făcea boierului servicii intime la împrejurări sentimentale, îl distra sau polemiza din poarta curții cu dușmanii lui. În replică, autorul „Nopții furtunoase” își explică porecla de „grămătic”, în „Gazeta Poporului” din 19 noiembrie 1895, la „Inserțiuni și reclame”, amintindu-i lui Bacalbașa că trecuse vremea grămăticilor cu călimările în brâu și pana de gâscă la ureche, că trăiau în epoca cu hârtie și cerneală violentă, subliniind că exista o presă a elitei sociale destul de spirituală și convenabilă.

Prin ironia duioasă, sarcasmul muşcător, cinismul ucigător, I. L. Caragiale lovește în prostie, incultură, infatuare și suficiență. Învârteşte-ţi condeiul de zece ori în cerneală până să scrii un cuvânt, şi, după ce l-ai scris, gândeşte-te de o sută de ori dacă nu trebuie şters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei. Așa-i îndruma pe toți cei care scriau, iar când pomenea despre personajele comediei de pe scena politică a vremii, recomanda: Combateți-i, băieți!  combateți-i sarcastic de tot!

(Sursa: I.L. Caragiale, “Publicistică, Politică și… delicatese”, Editura Fundației Culturale Române, 2003)

Publicat în Cultură, Editorial, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *