Suntem în anul 1948, când, așa cum afirmă personajul principal din Cel mai iubit dintre pământeni, Victor Petrini: „Mă mutai în casa ei într-o frumoasă zi din toamna anului 48” (vol. 1, p. 150, citez din ediţia apărută la Chișinău, în 1990). Petrini știa de la fostul soţ, Petrică Nicolau, că Matilda împrumuta cărţi care ajungeau înapoi boţite, unsuroase, spre nemulţumirea poetului.
„Sper, spusei eu vesel în timp ce goleam sacii cu cărţi în faţa bibliotecii deschise, ajutat de ea, că nu vei găsi niciun fel de amatori pentru tratatele mele de filosofie. Ar fi mare minune!” „Cine știe, râse ea, poate mai târziu.” „De ce mai târziu?” „Până se termină epurarea bibliotecilor în oraș și a anticariatelor. N-ai auzit?” Auzisem. Funcţiona o comisie de epurare în oraș, dar nu mă gândisem și nu știam până la ce limite se epura, credeam că erau epurate doar cărţile naziste și rasiste, ceea ce mi se părea firesc. „Vrei să spui, o întrebai pe Matilda, că se epurează și cărţile de filosofie?” „Bineînţeles! Și cele pornografice, mai adăugă ea, chiar și cele de valoare, adică ilustrate de pictori și gravori celebri, ne-a arătat zilele astea o colegă a cărei soră lucrează în această comisie un astfel de exemplar. Distraţi-vă, zice, că mâine o dau îndărăt la ars.” (p. 152)
Epurarea cărţilor începuse încă din toamna anului 1944, iar așa-zisa instituţie a cenzurii, DGPT, încă nu e înfiinţată, faptul se va produce în 1949. „Bibliocidul”, cum este numit de specialiști, din primii ani ai comunismului românesc este surprins de romancier, în câteva linii generale, iar intuiţiile/presupoziţiile sale (cine știe ce ediţii de valoare) erau juste, manuscrise vechi, ediţii preţioase, dicţionare medicale, filosofice au dispărut în acea perioadă. Pentru cine nu știe, criteriile oficiale, dar care nu s-au respectat, vizau epurarea publicaţiilor „periodice şi neperiodice apărute de la 1 Ianuarie 1917 până la 23 August 1944 cuprinzând idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite”. Focurile cu cărţi erau iarăși fenomene destul de răspândite, mai ales dacă vreun conac era ochit de un nomenclaturist, după ce stăpânul casei, fost lider politic, de obicei, se afla în închisoare.
Pentru această etapă vom remarca: 1. avem un autor informat. Epurarea în momentul scrierii cărţii (care apare în 1980) nu era un fenomen prea cunoscut, ci mai degrabă tabu. Desigur, în primii ani, era greu să ascunzi vagoanele de publicaţii sau focurile de cărţi rare, dar procesul de epurare devenise cu timpul unul secret; 2. remarcăm curajul lui Marin Preda, pentru că nu s-a mulţumit să sugereze un fenomen, ci a indicat clar și necruţător abuzul săvârșit și amploarea lui: în primul rând că nu se respectau criteriile și dispăreau cărţi fără legătură cu fascismul etc.; în al doilea rând, cărţile din bibliotecile particulare, locul cărora ar fi fost în biblioteci publice, erau arse fără discernământ.
Subliniem că procesul de epurare nu încetase nici în momentul scrierii romanului și că niciunul dintre aspectele evidenţiate de autor nu sunt nici greșite, nici măcar exagerate, din păcate. Putem afirma acest fapt pe baza documentelor de arhivă.
Romanul Risipitorii și cenzura
Suntem în anul 1961. Mai întâi, îmi explic și eu mirarea că și în arhiva cenzurii, la fel ca în cea a Securităţii, se acordă o mare atenţie romanului Risipitorii. Nota pe care am găsit-o este un fragment dintr-un „RAPORT de analiza muncii pe trimestrul III şi IV 1961” a U. 54 (Direcţia Literatură)
La şedinţa de astăzi vom analiza munca colectivului nostru pe ultima jumătate a anului care a trecut. (de unde reiese că romanul fusese terminat și predat editurii până în 1961) Conducerea unităţii consideră ca pozitivă munca depusă de colectivul nostru în perioada analizată şi apreciază ataşamentul, dragostea cu care lectorii au muncit. Vom da numai câteva exemple de intervenţii care dovedesc orientare politică, simţ de răspundere, vigilenţă. […] Tovarăşa Andreescu Elena nu a dat „bun de tipar“ romanului „Risipitorii“ de M. Preda, a cărui acţiune se petrecea în 1952 şi urmărea să demaşte manifestările activităţii grupului fracţionist antipartinic şi antistatal Pauker – Luca. Din roman reieşea că acţiunile duşmănoase ale acestui grup au avut repercusiuni adânci în numeroase domenii ale vieţii de partid şi de stat. De asemenea, nu reieşea că demascarea acestora a fost o măsură de primă importanţă, luată de însăşi conducerea partidului. Romanul mai conţinea şi alte greşeli politice importante.
În literatura de specialitate, despre Risipitorii se spune că este „un roman al timpului psihologic, accentul căzând pe funcţiile morale ale individului, urmărite în existenţa lor… Risipitorii nu e un mare roman, dar este unul care schimbă ceva (important) în proza românească. Readuce în prim-plan condiţia existenţială a individului în lupta cu fatalităţile istoriei și cu alte fatalităţi, greu de prevăzut și greu de definit” (DGLR, 2006, p. 436). Adică, nimic despre activitatea „grupului fracţionist antipartinic şi antistatal Pauker – Luca”.
În biografia autorului găsim că prima versiune a romanului apare în 1962, ediţia a doua, „în întregime revăzută” apare în 1965, iar ultima ediţie, a treia, „revăzută, definitivă” este publicată în 1969. La puţin timp, în 1970, prozatorul va fi numit director al Editurii Cartea Românească.Mai menţionăm că, la acea oră, era deja un autor consacrat, distins în 1957 cu Premiul de stat pentru Literatură, clasa I (pentru romanul Moromeţii), după ce anterior mai fusese distins cu alte premii (tot premiul de stat în 1952, pentru Desfășurarea etc.). Și niște cenzori anonimi și demni, desigur, de dispreţul marelui scriitor, își permiteau să-i respingă cartea și să aibă asemenea pretenţii absurde. Nu e vorba de a scoate, după cum vedem și după cum se întâmpla de obicei, un mic fragment sau de a modifica un pasaj, ci structura generală a cărţii, însuși conceptul ei este pus la îndoială de cenzori. Cu siguranţă că prelungitele revizuiri care au durat peste un deceniu sunt legate de pretenţiile cenzurii (probabil și ale Securităţii care, în cazul marilor scriitori, avea interese apropiate de ale cenzorilor) și au făcut ca substratul politic iniţial (poate fundamental în construcţia cărţii) să se dilueze de la o ediţie la alta și să afecteze, de fapt, întreg romanul. În cele din urmă, așa cum reiese și din documentele Securităţii, „ca în bancurile cinice, după ce într-un final Preda admite să renunţe la multe pasaje incriminate, oficialităţile reproşează romanului tocmai lipsa coerenţei şi apelul la nenumărate elipse narative” (Alex Goldiş, „Preda şi efectul bulgărelui de zăpadă”, Vatra, nr. 2, 2017). Pe de altă parte, ne putem imagina și starea de spirit a scriitorului. Orice autor, oricât de fidel și de binevoitor ar fi faţă de partid și faţă de cerinţele lui ar fi cel puţin la limita răbdării.
Ar fi fost interesant de urmărit, în paralel, diferenţele dintre cele trei ediţii ale cărţii, confruntate cu pretenţiile cenzurii și ale Securităţii.
Un scriitor în Consiliul DGPT
Suntem în anul 1973, când, pe 11 iulie, are loc o importantă ședinţă de constituire a Consiliului de conducere al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor (DGPT). Se impun, așadar, câteva precizări.
Instituţiile cenzurii erau văzute ca anexe ale șefilor de stat; la moartea lui Stalin, în URSS, echipa se schimbă, de pildă, la fel în alte ţări ale blocului comunist. În România, odată cu venirea lui Ceaușescu, importanţa instituţiei scade, numărul funcţionarilor scade și el și, lucrul cel mai ciudat, partidul are ideea înfiinţării unui consiliu de conducere unde sunt invitaţi, pe lângă cenzorii mai importanţi ai DGPT, și directori de edituri și reviste, ai posturilor de radio și televiziune, adică tocmai oameni pe care, cu doar doi-trei ani în urmă, cenzura îi taxa nemilos, cerându-le să-și modifice opera sau emisiunile. Printre aceștia, în calitate de director al Editurii Cartea Românească, se află recent cenzuratul Marin Preda, situaţie totuși pe cât de nefirească și absurdă, pe atât de unică.
În arhiva cenzurii, s-a păstrat „Stenograma discuţiilor care au avut loc în cadrul şedinţei de constituire a Consiliului de conducere al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor (11 iulie 1973)”. Şedinţa este deschisă (și moderată) de „Tovarăşul Cornel Burtică,membru supleant al Comitetului Executiv, secretar al Comitetului central al PCR”.Deși discuţiile au fost lungi și doar câţiva tovarăși au fost activi, Marin Preda a intervenit doar o dată.
La un moment dat, între Mircea Sântimbreanu (director adjunct pentru sectorul Editurii de la CCES) și Vasile Nicolescu (directorul direcţiei Literatură la CCES) se înfiripase un dialog despre comisiile de specialitate de la CCES, care să discute unele manuscrise problematice și, eventual, sugerează Sântimbreanu, și Consiliul de conducere al DGPT să facă acest lucru, ca, în final, ambele instituţii să ajungă la un consens în privinţa cărţilor sau chiar să analizeze împreună cazurile mai dificile. Iar Nicolescu, în replică, afirmă că aceste comisii sunt inutile etc.
În acest context, intervine Marin Preda. Citez:
Tov.Marin Preda: Aş vrea să spun şi eu câteva cuvinte. Exact vreau să subliniez şi eu această idee.Mi se pare anormal să se formeze comisii în afara editurilor, deoarece editura nu şi-ar mai asuma o răspundere ideologică, estetică în egală măsură, legată de apariţia unei cărţi.
Tovaraşul Cornel Burtică: Trebuie să răspundă.
Tov.Marin Preda: Trebuie să răspundă şi el, editorul, consiliul editorial, consiliul acela citeşte cartea, ei sunt specializaţi în primul rând să răspundă de o carte. Faptul că s-a ajuns la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste să se creeze acea comisie, mi s-a părut anormal. Am fost acolo de vreo două ori, nu s-a luat nicio hotărâre, adică s-a ajuns la o concluzie pozitivă cu anumite cărţi care s-au discutat, dar răspunderea, de fapt, în faţa legii chiar, o are editorul,
colectivul său redacţional. La noi au venit două asemenea cărţi, despre care dumneavoastră nu ştiţi nimic, pe care noi le-am respins; pe răspunderea noastră, cărţi bine scrise, dar care aveau un profund caracter anticomunist. [nu avem cunoștinţă, din documentele consultate, ce cărţi „anticomuniste” a respins Preda; e posibil să nici nu existe, Preda să fi blufat, ca să apere relativa
autonomie a editurilor în alegerea și publicarea cărţilor – n.m., L.C.] Nici nu ştiţi de ele. N-am făcut niciun scandal în legătură cu aceasta, le-am respins, le-am pus cartea în braţe, du-te, nene, şi fă ce vrei cu ea! N-au ajuns la Consiliul Culturii. Eu aş spune că ar trebui să se renunţe la ideea de a se forma comisii de stat, oficiale pentru examinarea problemelor producţiei editoriale, estetice, literare, care să ia hotărâri. Şi să vă spun de ce este nepractică această soluţie. Să presupunem că o astfel de comisie în marea ei majoritate avizează publicarea cărţii, dar dacă eu editorul, colectivul meu, considerăm că nu ne putem lua răspunderea publicării, noi o respingem. Și atunci unde este eficienţa unei asemenea comisii?
Oarecum tacit, participanţii au luat partea lui Marin Preda și problema (înfiinţării) acestor comisii nu s-a mai pus. Nu cunoaștem alte intervenţii ale prozatorului în viaţa internă a cenzurii, scurtă din acest moment, de altfel. În 1977, DGPT (devenită, din 1975, CPT – Comitetul pentru Presă şi Tipărituri) se desfiinţează, sarcinile și atribuţiile cenzurii trecând la alte instituţii. Desfiinţarea a fost receptată cu mult entuziasm de scriitori, care au crezut că, dacă instituţia dispare din organigrama de stat, dispare și practica cenzurii. În 1977, lui Marin Preda îi apare Viaţa ca o pradă și primii ani de la dispariţia DGPT-CPT coincid cu documentarea și scrierea romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Cu siguranţă că nenumăratele scene curajoase și sfidătoare la adresa sistemului în general și a cenzurii în particular i-au fost inspirate lui Marin Preda de decăderea fioroasei și urâtei instituţii, în comitetul de conducere al căreia a fost și el în ultimii ani de agonie ai acesteia.
Cel mai iubit dintre pământeni, publicat la Chișinău, în 1990
Cel mai iubit dintre pământeni apare în Republica Moldova, în anul 1990, în colecţia „Mari prozatori ai secolului XX”, la cea mai importantă editură de atunci, „Literatura artistică”.
Contextul: în perioada comunistă, în Moldova Sovietică se scria cu alfabet rusesc, adoptarea alfabetului latin are loc oficial la 31 august 1989. La 23 iunie 1990, parlamentul de la Chișinău adoptă declaraţia suveranităţii RSS Moldova. Peste un an (la 23 iunie 1991), RSSM devine Republica Moldova, iar la 21 decembrie 1991, URSS s-a destrămat oficial. Așadar, romanul lui Marin Preda apare încă în timpul Uniunii Sovietice. Tirajul celor două volume este indicat la caseta tehnică: 50.000 exemplare. Preţul este, de asemenea notat, pe ultima copertă: 3 ruble 30 copeici (vol. I) și 2 r. 50 copeici (vol. II, care este și mai subţire).
În același an, 1990, la aceeași editură apare, de pildă, Castelul de Kafka și, în aceeași colecţie, dar în 1989, Fraţii Jderi de Mihail Sadoveanu, la fel ca Opere de Alecu Russo, tot în 1989.
Ar mai fi de remarcat și altă notiţă. Anume colegiul de redacţie, format din Vl. Beșleagă, I.C. Ciobanu, Vasile Vasilache, Mihai Cimpoi. Pentru cine nu știe nimic despre literatura de dincolo de Prut, aceștia erau prozatorii și critici literari cei mai importanţi ai momentului. De asemenea, aflăm că ediţia de faţă este publicată după cea apărută la Editura Cartea Românească.
Am recitit romanul, după mai bine de două decenii, cu sentimentul că-l citesc pentru prima oară. Mi-au atras atenţia, de data aceasta, toate fragmentele legate de identitatea Matildei, despre care literatura de specialitate zice: „Faptul că are sânge rusesc ar explica, printr-o prejudecată literară, complicaţia psihologiei, căderile și înălţările ei” (DGLR, p. 440, articolul despre Marin Preda e scris de Eugen Simion). Într-adevăr, Matilda vorbea cu rudele ei în limba rusă, cânta în rusă,dar nu era totuși rusoaică, ci basarabeancă. În timpul primei reuniuni familiale, Petrini zice: „Mă uitai în altă parte, dar mai puţin sumbru, simţind cum urcă în inima mea singurătatea între acești oameni străini, acești basarabeni (căci credeam că toţi sunt basarabeni)pe care îmi propusei liniștit să nu-i văd niciodată. Fiindcă nu știu ce intuiţie îmi spunea că ei nu mă simpatizează” (vol. 1, p. 186). Expresia „credeam că toţi sunt basarabeni” se referă la faptul că unii s-au căsătorit între timp în România, soţiile/soţii nu erau deci basarabeni și astfel cei prezenţi atunci la sindrofie nu erau „toţi” basarabeni, dar Matilda, da, era.
Apare orașul Chișinău, când Petea, fratele mai mare al Matildei, fusese alungat la niște rude „din Chişinău” (p. 191). Trebuie să recunoaștem că mult stimaţii basarabeni sunt destul de antipatici în viziunea lui Petrini. În celebra scenă când Petea, cam agresiv, vrea să ciocnească și să-l pupe pe Victor, la aceeași reuniune familială. Petrini riposează violent: „Ascultă, îi spusei, cum te cheamă? Ce e asta, Petea, te cheamă Petea sau Petre? Ce Petea? Ești rusnac sau român? Dacă ești rusnac să fii sănătos, vorbește atunci rusește, de ce vorbești românește, ce e asta, Petea în sus, Petea în jos…” (amintim că și celelate personaje au nume rusești: Tasia, Vasea, Artimon, Tamara), (p. 189). Vasile Lemnaru (șeful clanului), celmai în vârstă dintre Lemnari, vine cu replica minunată: „Petrică (aveţi dreptate, ce e aia Petia, sîntem români toţi, dar așa ne-a spus mama când eram mici, cu toate că era și ea româncă; oamenii nu prea își dau seama de semnificaţia unor lucruri), Petrică e contabil….” (p 192).
Nu-mi dau seama dacă aceste fragmente au hotărât în vreun fel reeditarea la Chișinău. Mai degrabă nu. Dar, din partea autorului, avem încă o dovadă de curaj: să vorbești despre basarabeni în contextul acelei perioade, Basarabia fiind alt subiect tabu. Și încă nu despre niște basarabeni timizi și tăcuţi, vorbind serafic limba română, ci vorbind rusește, sfidând (agresiv) personajele din jur și plini de personalitate, dacă e să ne referim doar la Matilda. Cert e că scriitorii din Moldova Sovietică urmăreau cu atenţie literatura română și o cunoșteau foarte bine.
Atunci, în 1990, nu a contat doar publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni, ci și includerea ca lectură obligatorie la Facultatea de Litere. Putem spune că a devenit imediat și un autor canonic. Reeditat, exact în aceeași perioadă, a fost și Paul Goma, dar el nu s-a predat la facultate, se citea pe sub mână de către studenţi, în timp ce Marin Preda s-a predat, alături de Sadoveanu, Eugen Barbu și chiar Zaharia Stancu, cu romanul Desculţ. L-am avut ca subiect și la examenul de admitere la doctorat (am luat 10!). Numai știu care este situaţia actuală, dar cert e că Marin Preda a fost o lectură binevenită și preferată pentru tinerii și intelectualitatea basarabeană de după 1989, autor prin intermediul căruia amdescoperit și amavut acces la adevărata literatură română.
