Eternitatea lui Emil Brumaru e o Femeie

Nicoleta Dabija: Fiecare discuţie, fiecare întâlnire începe de undeva. Noi, domnule Emil Brumaru, de unde o să începem?

Emil Brumaru: Să începem de la un dovleac copt în rola sobei de teracotă maro, dublă, monumentală, ca în sălile de aşteptare C.F.R., sobă ce a înlocuit un godin iniţial, un soi de tub fosforescent noaptea, în camera enormă de la Dolhasca, un dovleac şi el uriaş, ca-n picturile naive, pe care ar fi trebuit să te sui cu o scară ca să ajungi la vrejul uscat de anotimp. După ce se coace bine, tăiat în felii aranjate pe-o tavă, împrăştiind un parfum indescriptibil de basm şi de domesticitate împărtăşită evlavios cu coapsele binefăcătoare ale nevestei grijulii, despicate şi dânsele în dulcea familiaritate a obiectelor şi a pisicilor din preajmă, să-l mâncăm şi să ne bucurăm de savorile concupiscente, răspândite sub cerul laic al gurii. Iar la urmă vom bea apa scoasă cu găleata din fântâna lui Julien Ospitalierul, construită chiar în mijlocul odăii, după cum se ştie de iniţiaţi, bucăţi fragede şi transparente de lichid, transportate în pahare de cristal spre buzele noastre crăpate senzual… Şi ne vom toloni pe paturi, adormind cu pisicile pe piept şi cu îngerii ocrotitori străjuind vigilenţi să nu facem păcate prin somn.

Așa a început prietenia mea cu Hobbitul, cum îi spuneam, de la „un dovleac copt”, odată cu acest interviu, la care a acceptat să-mi răspundă în scris, în decembrie 2012 (interviu publicat apoi în revista „Contemporanul”). L-am descoperit nu prin poezie, ci mai întâi ca om, iar apoi devorându-i scrisorile din volumul Cerșetorul de cafea. Pe vremea aceea, marea mea pasiune era literatura autobiografică. Iar scrisorile lui Emil Brumaru erau deodată prea mult. Am înțeles imediat că eternitatea Hobbitului se va numi Femeie. Cum s-a numit și viața lui. Căci nimic nu i se părea mai lipsit de sens pe lumea aceasta decât absenţa femeii, fără de care n-ar fi existat nici Poezia. Era singurul subiect despre care nu voia nici măcar să vorbească. Îl respingea, cum respingi absurdul, imposibilul. Și fiecare scrisoare din Cerșetorul de cafea era o altă femeie, pe care aştepţi febril să o cunoşti, să o adulmeci, să o priveşti cum se isterizează din nimic, cum râde nebuneşte, cum tace vinovată. Îşi sculpta femeile din cuvinte, nimfe dodoloaţe sau tinere cu pas de regină, încorsetate în blugi, cu decolteuri crăpate adânc, puse pe zbenguială sau destul de rigide ca să le dorești într-o după-amiază de iarnă… Scrisorile acelea, cu rochii vaporoase, albe, au adus şi pacea între noi, între mine și Emil Brumaru. Până atunci, ne întâlneam rar, prin librării ori pe la vreo lansare, îi spuneam câte o poveste „înspăimântătoare”, despre „exagerările existențiale” ale lui Diogene, despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel, despre mnemotehnica lui Spinoza, despre logica lui Wittgenstein, şi îl mai îndepărtam puţin. Pur și simplu, nu putea să îndure ideea că o femeie are capul plin de concepte. (Și mai târziu, când a început să îmi citească rubrica din revista „Viața Românească”, Cronica ideilor, o făcea tot cu un amestec de plăcere și uluire). Entuziasmul meu legat de scrisori, insistenţa de a veni să vorbim despre carte într-o emisiune, de a face apoi un interviu, l-au potolit încet-încet, m-a acceptat ca pe o fiinţă umană. Ba chiar a recunoscut tacit că sunt femeie, una spirituală, cu care se poate dialoga mai mult decât cu altele, sau, în cea mai bună variantă a mea, un fel de primă soţie a sultanului, înţeleaptă şi generoasă, care are voie să aleagă ea însăşi femeia de fiecare noapte.

Nicoleta Dabija: Se spune că dragostea sfinţeşte locurile. Aş spune că şi dumneavoastră le sfinţiţi. Nu mai pot trece pe Cuza Vodă fără să mă gândesc la toate femeile care s-au scurs de-a lungul liniei de tramvai, mai unduioase decât ele, pe sub privirile poetului ascunse de sprâncenele veşnic încruntate, nu mai pot merge la poştă fără să mă gândesc la cutiuţa dumneavoastră poştală, la ce poveşti, necunoscute nouă, se pot piti în ea. Și nu uit niciodată să-i mulţumesc Poştei Române…

Emil Brumaru: Cuvintele! Am mizat nebuneşte pe cuvinte, iritat mai ales de „necuvintele” lui Nichita Stănescu, atât de la modă în anii în care mă formam, umblând într-un surtuc fără guler, prin dosul magaziei cu un zid de cărămidă roşie, într-o mică livadă de meri şi peri, având în spate un lan de porumb presărat cu dovleci galbeni, concentrând amiezele sferice în lenea lor colosală, cu trenul mixt trecând de la Dolhasca la Fălticeni şi înapoi, la ore fixe, numai la doar vreo câţiva metri de şezlongul în care mă toloneam uneori, obosit de pânda neîntruptă a cuvintelor materializate în miresme, fluturi, dealuri îndepărtate, gâze intempestive forfotind prin iarba plină de fructe fragede, abia căzute din copaci, sau putrefacte, înţepându-mi nările, ba nu! băgându-mi ele, izurile acelea, degetele lor străvezii în nări, pur şi simplu, până în creieri. Pipăiam nodurile enigmatice ale copacilor, gustam cleiurile prelinse pe coaja prunilor (cine nu a mâncat clei de prun a trăit degeaba!), nu odată, seara, ocrotit de întuneric, îngenunchiam şi mă rugam lui Dumnezeu să nu-mi ia poezia, să nu-mi confişte cuvintele din care doream din toată inima să alcătuiesc fântâni, dulapuri, căni, încăperi ermetice cu femei voluptuoase, cu trei sâni şi două vagine laice… Reîntors brutal la Iaşi, disperat de monotonia pavajelor de asfalt, bântuiam periferiile cu înfrigurare, descoperind case dragi, curţi infinite, cişmele picurând pe lespezi, femei ridicate în vârful picioarelor, dezgolindu-şi carnea extrem de gingaşă a subsuorilor, a adânciturilor din spatele genunchilor, atârnând sârguincioase şi devotate chiloţi de milaneză, sutiene cu căuşele largi, cămăşi de noapte cu floricele rozalii şi izmene demne, bărbăteşti, pe frânghii sau pe sârme de aluminium.

…Mult mai târziu am descoperit farmecul indefinibil al străzii Cuza Vodă, de care aminteşti, extraordinara foială a patrulelor de eleve în drum spre Şcoala de Arte, dotate permanent cu instrumentele acelea pe care mi le închipuiam exterminatoare… le vedeam aievea cum scot o mitralieră din husa violoncelului, se proptesc cu un genunchi cărnos pe marginea trotuarului, ţintesc frivol, la întâmplare, şi trag în neştire, mici teroriste pocnind în blugii blindaţi de fesele beton-armat! Mişu Ursachi, în toanele lui bune, mi-a atras atenţia: „elevele de la Conservator/ Au un ceva special în curul lor!” De acord, am întărit eu observaţia lui lirică! Şi mai era (vai, nu mai este, a fost tăiat!) şi un formidabil salcâm în spaţiul Poştei Centrale, Poşta veche, cum i se mai zice, salcâm care mă leşina de liubov când înflorea, când devenea afrodiziac şi mă aşteptam în fiece clipă ca femeile ce galopau pe trotuare să-şi arunce hainele de pe ele, exasperate, nimfe nu alta! Pe urmă abia, sosea mireasma îmbătătoare de tei: un delir pe care nu-l vor cunoaşte decât umilii noştri concetăţeni, ieşenii get-beget, flancaţi de superbele herghelii feminine… Iar rareori, mă intersectam cu o femeie sculpturală ca un turn medieval învăluit în rochii somptuoase, drapele victorioase ale luptelor secret-nocturne, ducând în lesă un căţel cafeniu, infim, ce îi ţinea în gură mobilul‼! Din crenelul din care-şi arbora sânii solemn de voluminoşi, îmi arunca o privire pişicheră de ştrengăriţă, simţind că-mi place situaţia, apreciez inovaţia ei, ce mai!

Felul nostru de a vorbi, atunci când ne întâlneam, și ne întâlneam des, ba la magazinul non-stop de la parterul blocului, unde ne făceam amândoi cumpărăturile, ba în Piața Unirii, când el se întorcea de la piață cu merele și roșiile în punga de plastic, ba la librărie ori pe la evenimente culturale, când avea chef de ele, adică în anumite perioade, când i se părea lui că „nu mai are timp”, se petrecea într-un limbaj frumos colorat erotic. Aveam o înțelegere nescrisă, asumată, de a o face pe nebunii în exprimare. Știind că sunt prietena fiicei lui, la finalul discuției avea grijă să-mi amintească, nu cumva să-l pârăsc.

Emil Brumaru: În jur e o altă lume, mai rapidă, mai pragmatică, mai dispusă spre bârfă şi aranjamente, dizolvată în incertitudini politice, în bălăcăreli generale pe facebook, o adevărată avalanşă de virtuale prietenii ce se fac gata desfăcute la şireturi, zdrenţuite păgubos, necultivând farmecul taifasului nepătimaş, la gura sobei, ori al celui pătimaş, la gura iubitei… Să te uiţi, trântit pe un covor, în jarul ce se spuzeşte încet-încet şi să sporovăieşti intim, cu obrajii încinşi de focul apropierii unei femei dragi, a unui trup misterios şi darnic în semiîntunericul odăii, sclipind din când în când, iluminat ca-ntr-un basm de scânteierile fulgurante… Să scormoneşti cu vătraiul, să pui un nou braţ de lemne umede sau uscate, trosnitoare, îmbietoare la răsfăţuri şi la jurăminte graţioase, la promisiuni duse pe loc (delicat de delicios!) la capăt, instaurându-ne într-o veşnicie a clipelor de neuitat, reamintite apoi în scrisori tandre, lipite cu albuş de ou, promisiuni ce ne hrănesc viaţa ca un tain sfânt, vindecător al tristeţei cotidiane şi al inevitabilei expieri finale… […] dragostea e o vocaţie, cum tot o vocaţie e şi poezia, sau religia. Prin femeile pe care le iubim cu adevărat, ne sprijinim în modul cel mai real de lumina soarelui cu raze late, raze aparent impalpabile, însă cât de vitale, cât de temeinice, de necesare traiului nostru altfel anost.

Ultima dată când am discutat tihnit a fost pe la sfârșitul lui septembrie 2018, când a venit în vizită la Librăria „Cartea Românească”. L-am invitat să ia loc pe o băncuță, lângă mine. Iar el m-a întrebat: „da` ce-s eu, copil? Cum adică să mă așez pe băncuță cu tine?” Totuși, s-a așezat. Și am vorbit tot felul de nimicuri. Însă înainte să plece i-am mărturisit că-l iubesc. A bombănit, puțin satisfăcut, puțin sceptic. Ce a urmat, cum l-am zărit câteva secunde la spital, în noaptea în care a fost dus la Urgențe, apoi la morgă, tot incredibilul acelei ninsori ce a albit durerea au trecut ca un coșmar cu îngeri. Mi-l închipui acum, stând tolănit pe o rază lată de soare, cu capul sprijinit de-o carte groasă, și de-a dreapta lui o femeie, sporovăind intim și pervers despre Poezie. În schimb, eu, ori de câte ori voi trece pe strada Cuza Vodă, voi aștepta, ca întotdeauna, să-l întâlnesc. Acolo, vizavi de Poștă, aproape intrând în gang, pe lângă magazinul „Exist”.

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat1 recomandare

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag