ETNONAȚIONALISM ȘI SEGREGAȚIONISM ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ . Pogromul de la Iași și presa Timișoarei

Intelectualii și mitologiile identitare

Itinerarul cultural şi politic din România modernă şi contemporană a fost „sfîşiat” între o filozofie a fiinţei şi o filozofie a naţiunii. Biografia intelectuală a generaţiei interbelice rezumă într-o bună măsură „vicisitiudinile unui parcurs critic faţă de modernitate”, parcurs pe care îl regăsim în diferite texte ale literaţilor, jurnaliştilor, istoricilor, filozofilor. Nu doar scrierile lui Constantin Noica şi Mircea Eliade au reprezentat un reper inconfundabil în înţelesul dat culturii identitare şi, implicit, culturii politice. Exemplele pe tema etniei-naţiune sînt similare, intelectualii României interbelice introducînd în dezbatere relaţia dintre etnic şi opera de artă, asocierea poporului cu naţiunea şi a colectivităţii cu etnia. Ei inventaseră expresia „matrice stilistică a culturii populare” (Trencsény Balazs, „Conceptualizarea caracterului național în tradiția intelectuală românească” în Victor Neumann, Armin Heinen (Editori), Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor ocial-politice). Politica era modul de realizare a fiinţei etnice, ceea ce presupunea nu numai ignorarea minorităților, ci și a națiunii civice. Orientările cele mai cunoscute și radicale erau acelea ale lui Mihail Manoilescu, Nae Ionescu, Ernest Bernea, Traian Herseni, Nichifor Crainic, Dan Botta, Octav Onicescu, P. P. Panaitescu.

Să dăm un exemplu – multe pot fi invocate, presa şi cărţile din anii interbelici abundă în acest fel de abordare a etno-naţionalului – care arată cum anume gîndeau cei mai citiţi ori ascultaţi dintre intelectualii români ai timpului. Sociologul Traian Herseni oferă o mostră de implicare în dezbaterea politicului, conţinutul de idei expus în presa vremii făcînd parte din teoriile biologiste la modă în Germania naţional-socialistă. Selecţia pe criterii rasiale, presupunînd „înlăturarea însuşirilor vătămătoare”, adică a tot ceea ce este „străin”, fusese opţiunea acestui intelectual. Selecţia – susţinută  într-un limbaj al extremei drepte – trebuia să însemne purificarea etnică. Herseni supralicita aşa-numitele specificităţi, speculaţia sa mergînd pînă la a acredita ideea că încurajarea elementului rasial românesc este singurul mod de a face politică al elitei naţionale (Traian Herseni, Rasă și destin național, în „Cuvântul”, an. XVII, serie nouă, nr. 91, 16 ianuarie 1941). 

Neacceptarea unui alt limbaj, respectiv a punctelor de vedere alternative cu privire la tema naţionalului, a generat exclusivisme faţă de aşa-numitele minorităţi. Dar, mai ales inventarea şi folosirea teoriilor conspiraţioniste. Procedeul este întîlnit în istoriografia română, dar şi în istoriografiile micilor naţiuni ale Europei Central-Estice. Disocierile de natură etno-culturală pe care le făcea N. Iorga, dar şi mulți dintre congenerii săi fuseseră prezente în multe scrieri. Distincţiile pe criterii etnice se făceau între români şi germani, între români şi evrei, între români și rromi, între români şi maghiari.

Preocuparea pentru problema identităţii era prezentă în scrierile istorice, literare şi filozofice și avea ca scop nu doar „legitimarea uitării diferenţei” dintre vechea societate şi versiunea naţională modernă (Alexandra Laignel-Lavastine, Filozofie și naționalism. Paradoxul Noica, București, 1998), ci şi demonstrarea unicităţii Volk-ului, a culturii sale antice de la care se dorea ca statul şi naţiunea să se revendice. E vorba de o mitologie și care e posibil să nu fi fost întotdeauna programatică, ci în primul rînd una subsumată modului neoromantic de a privi cadrul de devenire al naţiunii şi naţiunea propriu-zisă. În situaţia intelighenţiei române, afişarea ostentativă a apartenenţei la o categorie socială privilegiată şi repudierea şanselor de afirmare egală a indivizilor indică un mod de înţelegere specific colectivităţilor premoderne. Cît privește ataşamentul intelectualilor faţă de putere, acesta a făcut imposibilă structurarea opoziției, respectiv împotrivirea faţă de abuzurile statului și mai ales faţă de regimurile autoritare și totalitare. La fel de adevărat este că amintita atitudine a fost posibilă și ca urmare a absenței culturii civice.

Ideile culturii politice franceze (cea engleză a fost ignorată) receptate de intelectualii români n-au reuşit să se materializeze nici la 1848 şi nici în secolul următor. Ideologia Völkischekultur a fost preferată sub influenţa literaturii romantice germane, ea ocupînd spaţii întinse din discursul public, fie cultural, fie politic. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, generaţia paşoptistă devenise ea însăşi mefientă faţă de propriile-i programe social-politice promovate iniţial. O cultură a intoleranţei faţă de diversitate luase amploare, întîrziind nejustificat emanciparea evreilor. Istoria gîndirii politice româneşti între 1866 şi 1947 indică o înţelegere tribală a naţiunii, a patriei, a statului. De aici, accentul pe diferențele dintre comunitățile interne, neglijenţa faţă de om împiedicînd formarea conştiinţei persoanei și recunoașterea drepturile sale de cetățean.

Pogromul de la Iași în presa Timișoarei

În anii interbelici, destinul societăţii şi al culturii române a fost disociat de un grup numeros de scriitori şi oameni de ştiinţă. Ciudăţenia derivă din perspectiva reducţionistă care a cîştigat teren în dauna viziunii suple, adică din refuzul valorilor culturii critic-raţionale, din respingerea principalelor teme ale statului ca instituţie a fiecărui cetăţean. Evident, sînt şi excepţii: Şcoala lui Gusti de la București, cercurile literare, muzicale, artistice din marile oraşe ale Banatului şi Bucovinei (Timişoara, Cernăuţi), o parte a elitelor locale orientate spre regionalizare şi înclinate să descopere şi să cultive trăsăturile unei identităţi regionale (cazul transilvanismului interbelic). Astfel de excepţii, sugerînd opţiuni ideatice alternative la centralism şi etnonaţionalism, n-au schimbat vocabularul gîndirii social-politice româneşti. De el vor profita îndelung regimurile autoritare şi totalitare ale secolului al XX-lea.

Din momentul în care debutează segregarea pe criterii etnice și religioase, până și cele mai cosmopolite orașe ale statului devin ținte ale noii ideologii. Exemplul Timișoarei nu e singular, dar e simptomatic pentru modul în care s-a afirmat dreapta radicală în orașele și regiunile nou integrate României. În pofida faptului că în perioada interbelică Timișoara se remarcase ca o urbe cu o impresionantă societate multi-și interculturală (în anii 1923-1937, ziarele locale fiind editate în mai multe limbi); chiar dacă orașul contribuise mult la economia statului prin industriile textilă și chimică, prin fabricile de pantofi, pălării, blănuri, bere, alimente; chiar dacă a ajutat adesea la afirmarea internațională a sportului românesc (a se vedea rolul legendarelor echipe de fotbal Chinezu și Ripensia), noile cercuri intelectuale ale orașului propagaseră continuu o orientare etno-naționalistă.

Politehnica timișoreană fusese instituția care încurajase și găzduise cel mai important segment al mișcării legionare din oraș și din regiune. Fundată imediat după primul război prin decizia cercurilor conducătoare de la București, Politehnica devenise în anii interbelici nu numai o instituție de învățămînt superior, ci și una politică. Selecția celor ce doreau s-o frecventeze era făcută în așa fel încît cei mai mulți studenți să provină din Basarabia și din Vechiul Regat al României. Studenții și profesorii timișoreni și bănățeni primeau arareori un loc pentru a studia ori profesa aici. Cît despre așa-numiții minoritari (străinii din interior cum îi numește istoricul Lucian Boia), aceștia fuseseră ignorați în totalitatea lor. Deși evreii Timișoarei își cîștigaseră un binemeritat și recunoscut loc și rol în viața social-economică – ei reprezentau 10-15 la sută din populația orașului în deceniile interbelice atunci cînd urbea număra 91.000 de locuitori -, un singur student evreu a fost admis în Politehnica timișoreană în anii 1920-1930. Publicația științifică a Politehnicii era în limba franceză, dar majoritatea locuitorilor era de limbă maternă germană și maghiară (vezi multe alte informații la Victor Neumann, Evreii Banatului. O mărturie a multi-și interculturalității Europei Est-Centrale, ediția a II-a, Ed. Brumar, Timișoara, 2016; Idem, Interculturalitatea Banatului, Ed. Univ. Al Ioan Cuza, Iași, 2013; Idem (editor coordonator și coautor), Istoria Banatului. Studii privind particularitățile unei regiuni transfrontaliere, Ed. Academiei Române, București, 2016).  

Cu toate că antisemitismul fusese aproape inexistent în oraș la începutul secolului al XX-lea (evreii preferaseră Timișoara tolerantă în locul Vienei și Budapestei), orașul de pe Bega avea să se reorienteze ideologic și politic prin unii dintre intelectualii săi în deceniul premergător Celui de-Al Doilea Război. O parte a presei timișorene a anului 1941 a arătat o simpatie pentru politicile lui Hitler și Antonescu, cultivînd ideile rasiste și antisemite. Pogromul de la Iași a fost momentul în care mai mulți intelectuali au declanșat o adevărată propagandă fascistă. Scriau atunci despre „terapeutica etnobiologică”, despre evrei și țigani ca „elemente străine” care „parazitează” „organismul viguros” al „ființei statale”, despre „bolșevismul jidănesc”, „rase jidovești”, „miresme otrăvitoare”, „focar de molimă”, despre „războiul sfînt”, „marele Führer” și „providențialul Antonescu”. Unul dintre publiciștii de la ziarul Voința Banatului vedea în pogromul de la Iași o replică la adresa iudeo-bolșevicilor ce amenințau existența națiunii române. Iată un fragment din textul publicat în ziarul amintit:  

Sîngele cere sînge. La jerfele de sînge ale unui neam se răspunde în mod natural prin alte sacrificii umane. La moarte se răspunde prin moarte, la masacrele iudeo-marxiștilor a venit dreapta represiune de la Iași. Agitatorii din Iași, agenți evrei ai bolșevismului, și-au primit binemeritata răsplată și au fost lichidați… O mînă de criminali au venit la putere cu sînge și acum își zvărcolesc rămășițele de tot în sînge…Unde este raiul lor acum? Unde este raiul propovăduit de comisarii iudeo-marxiști pentru bieții oameni? N-au avut parte decît de o osîndă dreaptă: bălțile lor cu sînge propriu. Și acolo unde puterea nu se poate menține decît cu sînge, nimeni nu-și are dreptul la viață. Cum poate să-și ceară viața acești oameni care nu cunosc decît sînge?…Oameni liniștiți au fost secerați, soldați dezarmați au fost uciși, prizonierii sînt măcelăriți, iar nici femeile cu copiii lor nu sînt iertate. Rapoartele de război sînt uluitoare. O minte omenească nu le poate concepe… A fost un vis urît povestea aceasta de iudeo-bolșevism. Supraviețuitorii lui vor vorbi cu groază de această lume de iad, iar cei care au avut nenorocirea să fie martori, nu-și vor aduce aminte decît de…. sînge. Este singurul lucru ce ne-a lăsat această lume jidovească. (Gheorghe Atanasiu, Sânge, în „Voința Banatului”, an. XXI, nr.29, 20 iulie 1941).

Articolul intitulat Problema evreilor și publicat de ziarul „Dacia” pledează în favoarea acelorași decizii antisemite ale guvernului Ion Antonescu, considerîndu-le a fi utile trebuințelor vieții românești. După ce autorul susține că evreii sînt „cel mai egoist popor din lume” și că „literatura lor îndeamnă la desfrîu și la înlocuirea fibrei morale de viață cu anarhia spirituală….”, formulează următoarea concluzie: Măsurile luate la Iași, în Basarabia și Bucovina sunt hotărîtoare și deparazitează țara de microbul celei mai grozave boale sociale: dezagregarea societății naționale…. Odată cu refacerea hotarelor se reface și viața interioară a neamului românesc (Grigore Bugărin, Problema evreilor, „Dacia”,  an. III, nr. 95, 9 august 1941).

Tema fobiei față de evrei o regăsim și în articolul Bolșevismul, publicat în „Voința Banatului”. Autorul lui considera că prin Pogromul de la Iași, din iunie 1941, s-a întreprins o acțiune justă, s-a făcut o dreptate istorică:

Stalin, peste cadavrul comunismului a împiedicat cu a sa dictatură proletar-iudaică dărîmarea statului sovietic prin el însuși, dar n-a putut da acestei dictaturi o misiune istorică, războiul de azi nefiind decît refuzul Europei de a accepta actuala ordine din Uniunea Sovietică. Stalin a oprimat toate naționalitățile din statul său, românii făcînd ani de-a rîndul experiența comunistă. Este acum rîndul evreilor de a face aceeași experiență. În acest sens, putem explica cititorilor noștri cum acțiunile din Iași au fost absolut drepte, evreii parcurgînd o experiență de tip comunist. S-a realizat astfel o dreptate politică (Valeriu Dănilă, Bolșevismul, „Voința Banatului”, an. XXI, nr.28, 13 iulie 1941).  

Sub titlul O nouă cruciadă, ziarul „Dacia” din 4 iulie 1941 publica un articol cu referire specială la Pogromul de la Iași în care descria tragicul eveniment cu sentimente similare autorilor crimei colective:

O astfel de cloacă a răspîndit miresmele otrăvitoare ale unei rase jidovești inferioare timp de 24 de ani asupra culturii europene. I-a sosit timp de a dispare. Contra acestui cuib de infecție rasială s-a pornit o nouă cruciadă în asentimentul și în participarea întregii lumi civilizate europene. Primul pas de desinfecție s-a și făcut la Iași prin stîrpirea unui focar de molimă. Şi acum, ca şi cu secole în urmă, în fruntea cruciadei stă tot poporul german, sub conducerea marelui Führer, şi cel român sub conducerea providenţialului general I. Antonescu. Frăţia de arme româno-germană salvează din nou Europa de pericolul anarhiei. Prin distrugerea bolşevismului jidănesc va dispare din lume cuibul care alimentează anarhia şi desordinea. Iată pentru ce în această sfântă cruciadă iau parte toate popoarele Europei: Spania pregăteşte un corp de voluntari falangişti, Suedia recrutează tineri care de bună voie vor lupta contra iudeo-bolşevicilor, armata slovacă a trecut frontiera pentru a lupta alături de armata Reichului, ţările baltice scăpate de tirania rusească, îşi trimit fiii la sfânta cruciadă, emigranţii ruşi se constituie în detaşamente de volontari. Iar Italia – care a sîngerat în lupta contra bolşevismului şi a înscris pagini de glorie dărîmând hidra masonică în luptele din Spania – va lua parte activă contra teroarei iudeo-bolşevice. E un războiu sfînt, o cruciadă la care iau parte toate popoarele creştine din Europa. Suntem mîndri că armata română şi poporul român, şi acum ca şi altădată îşi are rol principal întru apărarea culturii europene contra distrugătorilor de neam, credinţă şi familie. (Nicolae Ilieşiu, O nouă cruciadă, „Dacia”, an. III, nr. 66, 4 iulie 1941).

În loc de concluzii

Publicarea unor texte de acest fel arată cum au fost multiplicate prejudecățile cu privire la evrei, dar mai ales ecoul nazismului conflictual pus în aplicare la Iași de regimul Antonescu. Funesta teorie a sîngelui, prezentă în presa timișoreană la cîteva zile după Pogromul de la Iași, indică faptul că doctrina antisemită fusese însușită și de intelectuali din vestul României. Cît despre ziarele locale ale timpului, ele au evidențiat-o cu nonșalanță. Intelectualii români căutau să-şi rezolve propriile dileme şi atunci apelau la modelele de gîndire care credeau că le pot satisface noua lor trăire romantică a istoriei. Specificitatea – fie etno-naţională, fie religioasă – devenise o obsesie și avea să domine orientarea intelectuală. Nerealista aşezare în planul ştiinţelor sociale a avut urmări dintre cele mai dramatice pentru viaţa politică. Ideile propagate pe scară largă în presă n-au fost deloc inocente. Impactul textelor speculative a încurajat viziunea metafizică în dauna aceleia empirice. Cum se observă din citatele de mai sus, nu e deloc vorba de << viguroasa semantică teologică a conceptelor de cultură și educație >>, ci de absența lucidității care şi-a pus amprenta asupra intelligentsiei și societăţii României interbelice. Trasarea semnului de continuitate între medieval şi modern, între două modalităţi distincte de organizare şi desfăşurare a vieţii culturale, sociale, administrative şi economice pare a fi fost una dintre confuziile majore. Constantin Noica şi congenerii săi nu fuseseră de acord să fragilizeze „sacrosancta legitimitate etno-lingvistică” pe care se baza statul. Discuţia intelectuală în jurul organizării statului şi naţiunii pe principiile civilizaţiei occidentale moderne echivala cu teama față de pierderea suveranității naţionale. Într-un asemenea context, „străinii din interior” și mai ales evreii, deveniseră o temă obsedantă. Alături de acțiunea politică exterminatoare, pogromul evreilor din Iași a fost rezultatul superficialei cunoașteri a istoriei și culturii iudaice, urmarea propagandei antisemite agresive a unui segment important al intelectualității și al presei românești. Despre rolul nefast al acestora e de dorit să aflăm multe și precise informații. 

Sursă foto: https://www.yadvashem.org/

 

 

 

 

Publicat în CulturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *