Victor o invită pe Maria să se mute la el și Maria acceptă, chiar dacă știe, în adâncul inimii, că face o imensă greșeală care va duce la moartea iubirii. Dar acceptă. Se mută din chiria ei modestă în vila lui Victor din Corbeanca (vila e tot „chirie”, dar Maria nu știe acest lucru la momentul mutării; se va dovedi decisiv). Și așa începe noua viață a Mariei, fata din colivia de aur. Victor îi asigură un trai cu adevărat ca‑n vise: Maria n‑are nimic de făcut. Nu tu gătit, nu tu curățenie, nu tu crescut copil (care copil?! Victor nu vrea copii), nu tu plimbat câine, nu tu cumpărături, nu tu certat cu soacră‑sa, nu tu udat plantele, măcar. Nimic. Maria a avut noroc cu carul și a intrat în Tărâmul Fericirii. Cine mai e ca ea?
Eu. Eu, Mihai Buzea, autorul acestei recenzii, sunt exact ca Maria… sunt Maria, ce să mai vorbim! Așa trăiesc și eu, ca ea – și încă la Bruxelles! Pot face orice, neavând nimic de făcut; la fel ca Maria, nici eu n‑am mașină și nici permis, așa că‑mi petrec zilele intrebandu‑mă ce dracul s‑a‑ntamplat. La fel ca Mariei, și mie dragostea îmi merge foarte bine, adică e adevărată, nu‑i făcătură: când Victor al meu (adică nevastă‑mea) se întoarce din inc‑o delegație, nu există să nu mă răsfețe cu ceva bun! Ceva‑ul poate fi orice, de la un telefon nou la o excursie la Paris (doar pentru mine, adică). De mâncare primesc numai delicatese, de parc‑aș fi ogarul turcului din poveste (sau Maria, dacă e pe‑așa); de băut, la fel. Și nici Victor, dacă înțelegeți ce vreau să spun, nu se arată gelos – deși este, în sinea lui.
Romanul Laviniei Braniște („Mă găsești când vrei”) e mult mai bogat, mai dens și mai adânc decât ce‑am scris până aici, dar mă rețin în a intra în celelalte alveole ale structurii narative (extraordinarul triunghi Tata‑Mama‑Luiza, urmat de și mai extraordinarul Tata‑Mama‑Fratele Policarp! Nici cu triunghiul Victor‑Bogdan‑Andrada nu mi‑e rușine, având în vedere că Bogdan și Victor sunt frați, iar Andrada e gâsca cu ouă de aur… sau mai exact, fiica gâscanului cu ouă de aur, care nu poate fi altceva decât securist. Și e!). Motivul reținerii mele: prefer să mă concentrez pe captivitatea Mariei, pentru că acesta este un subiect gras. Grăsuț, chiar! Care se duce în altă direcție decât pare că duce. Care trece de recenzie!
Mă trimite nevastă‑mea să încarc două cartele de călătorie (de‑astea universale, cum sunt aici, pentru metrou, tramvai, autobuz) cu câte 10 călătorii fiecare, că veneau părinții ei – socrii mei – în vizită; să aibă și ei cartele, să se tot plimbe, că orașu‑i mare și plin de minuni, dacă știi să le dibăcești. Ar fi putut să încarce ea însăși cartelele alea de pe internet, dar era grăbită și avea multe altele de făcut, așa că m‑a delegat pe mine să mă duc până la colțul străzii, unde e un aparat de încărcat, și să fac treaba asta. M‑am dus, mândru ca un cocoș că am și eu (în sfârșit!) ceva de făcut, iar de pe drum am dat 3 (trei) telefoane la amicii din România, ca să mă laud cât de util sunt eu și ce sarcini mi se încredințează („Coae, fără mine nu se poate!”). Ajung la aparat, bag prima cartelă, selectez meniul de engleză (ăla de franceză îmi cam dă cu virgulă), scroll‑ez în sus și‑n jos, dar comanda de „10 călătorii” nu e și nu e! Necăjit, scot cartela, o bag iar și repet operațiunea, până când dau peste opțiunea Go2City 10 voyages – MOBIB; asta‑i! Sunt imbatabil! Esențial e să insiști! Încarc, plătesc cu cardul de credit (al neveste‑mii, că eu n‑am), apoi repet operațiunea și pentru a doua cartelă. Reușită totală! Epuizat fizic și psihic după această muncă (prima în vreo șase luni; ultima oară m‑a pus să scutur covorașele de cauciuc din mașină), mă duc frumușel la cel mai apropiat butic, să‑mi iau bere (recompensă!), când mă sună dumneaei, disperată: „Ce‑ai mai făcut, nebunule?”. „Ce‑am făcut?”. „Cum ai plătit, mă, 92 de euro pentru două cartele care costă 32 de euro?”. Am rămas mut. Încărcasem călătorii interurbane, nu de‑alea obișnuite, de Bruxelles. Plătisem cu 300% mai mult.
Americanii cei deștepți au scornit un termen pentru problema asta; zice‑se că se cheamă learned helplessness. Sau induced helplessness, mă rog, aceeași Mărie cu altă pălărie. Adulții ca mine sau ca Maria lui Braniște sunt cazuri rare, patologice, dar problema este imensă la copii și mai cu seamă la adolescenți. Încercând să‑i menajeze, să‑i scutească de efort sau – mai rău! – de posibilitatea eșecurilor, părinții au tendința de a nu‑și pune odraslele la nicio treabă. Nimic, niciodată. Rezultatul este catastrofal. L‑am văzut cu ochii mei în armată: aveam colegi pe care trebuia să‑i învăț să‑și facă patul, să‑și ungă bocancii, să le bage șireturile prin găurele (nu mint!), să‑și așeze lenjeria în dulap (astfel încât să încapă – dulapurile cazone sunt cam mici) etc. Nu făcuseră niciodată astfel de lucruri acasă. Dintotdeauna se ocupaseră părinții: „Lasă, mămică, tu vezi‑ți de lecții!”.
Dați‑mi voie să am și eu o părere: și astea sunt tot lecții. Ce învață Maria, pe pielea ei cea jupuită (își zgârie nasol pielea de pe ambele brațe când e nevoită să evadeze pe fereastră, intr‑o noapte cu ghinion. Și nici măcar nu evadează din casa lui Victor – ăsta da, ghinion!): că e rău să te oprești din învățat. Cât nu ești intr‑o colivie de aur, înveți, fie că vrei, fie că nu. Dar dacă te lași închis acolo, nu mai înveți nimic, îngheți, te criogenezi, te mumifici… iar o mumie nu învață. Nu‑i ca‑n filme. Da, munca abrutizantă și prost plătită te face să visezi ca oaia la momentul ăla magic în care n‑o să mai trebuiască să faci nimic, fie că te muți la Victor, fie că te‑nsori cu nevastă‑mea; dar când visul ți se‑ndeplinește, începi să te transformi. Să involuezi. Să devii, emoțional vorbind, ceva mare, moale, flasc, inform, lipsit de muchii… un meduz. Cineva mi‑a zis că „Mă găsești când vrei” este un roman pentru femei, dar nu‑i așa. Acesta este un roman pentru părinți. E un red flag… pentru cine‑l vede.
