În ultima vreme, mai mult decât oricând, am stat sub presiunea unor evenimente care nu fac parte din viața noastră în mod direct, dar ne afectează din plin. În acest context, chiar dacă stă sau nu în firea noastră, lectura cotidianului ne-a ocupat timpul mai mult decât oricând și ne-a provocat reacții la care nu ne-am fi așteptat. Datorită cumplitelor evenimente din Ucraina, am fost cu toții hipnotizați de lectura informațiilor cu privire la acest război. Și nu aveam cum să ne comportăm altfel. Pentru că există și o sensibilitate a înțelegerii și chiar un etos al său. Vrei să înțelegi pentru a pune o emoție în discuție sau vrei să înțelegi pentru a da acțiunilor tale un etos cât mai adecvat.
Ne-am aflat, cumva, într-o situație de criză a înțelegerii. Pe de o parte, ne-am confruntat cu blocaje de tipul „nu pot să cred așa ceva” sau ne-am văzut puși în poziția de a nu putea da niciun răspuns coerent față de tot felul de sofisme inimaginabile și, pe de altă parte, am fost puși pe poziția de a intensifica exercițiul nostru critic, pentru a păstra legăturile cu principiile democratice de argumentare, dialogare și înțelegere. Un uragan extrem de vizibil la suprafață, în legătură cu evenimentele tragice din Ucraina, a fost dublat de un uragan oarecum tăcut, pe care nu prea l-am sesizat și care a avut loc la nivelul modurilor noastre de înțelegere. Ceva s-a schimbat în mod definitiv cu privire la sensul pe care îl dăm argumentării, pentru că argumentarea nu a mai fost una democratică și liberalizată. Ceva s-a schimbat cu privire la sensul pe care îl dăm poziției etice în înțelegere și exprimare, pentru că am resimțit din plin că exprimarea liberă poate deveni periculoasă. În același timp, ceva s-a schimbat chiar și în disponibilitatea noastră de dialog, pentru că evenimentele au venit peste noi cu efecte morale care nu pot fi negociate. Îmi este clar că vom vorbi, vom comunica și vom interpreta puțin altfel după acest moment fatidic declanșat în 24 martie 2022.
În acest context, dat de noile provocări ale limitelor și resurselor înțelegerii, îmi doresc să vorbesc despre o simplă propoziție: „eu nu fac politică”.
Pe de o parte, trebuie să ne amintim că suntem formați sau chiar formatați să considerăm lectura și interpretarea ca fiind instrumente de lucru care operează cu marile desfășurări discursive. Citim și interpretăm o carte, un roman, o poezie, un discurs. Când vine vorba despre faptul de a citi și cel de a înțelege, ne așteptăm, în mod intuitiv, să avem de-a face cu desfășurări largi de propoziții, fraze, idei sau argumente. Lectura și interpretarea, după cum suntem obișnuiți, par a fi strâns legate de mult text. Gestul lecturii pare a fi acela de a deschide cartea, de a da pagina și de a citi.
Tocmai de aceea, uneori, suntem prea puțin atenți cu privire la interpretarea așa-ziselor microexpresii discursive care fac parte din spațiul nostru social discursiv. Statistic vorbind, declarațiile scurte, pozițiile textuale minimale, ies din zona de interes a exercițiului hermeneutic. Aceasta nu înseamnă că interpretarea acestor microexpresii discursive nu poate constitui subiectului unui proiect critic de înțelegere. Mai ales pentru că impactul lor este uneori unul pe care nu-l avem în vedere prea ușor.
Și, după cum am precizat deja, îmi propun aici să lecturez și să supun unui exercițiu de interpretare o declarație pe care am auzit-o des în ultimul timp, repetată într-un mod mecanic, aproape mnemotehnic, și exprimată printr-o expresie scurtă, poziționată într-o zonă clar delimitată: „nu fac politică”. Textul acestei lecturi este unul foarte scurt, nu ne trimite în mod direct la o literatură secundă, dar vine cu o nouă provocare de lectură.
Așadar, voi încerca să găsesc anumite chei de lectură și interpretare pentru această memă, pe care o putem califica sub specia microexpresiilor social-discursive: eu nu fac politică.
Astfel, din punctul de vedere al mecanismului hermeneutic, nu cel ideologic, primul lucru pe care l-aș sesiza ar fi acela că avem de-a face cu o gravă supunere hermeneutică. Transfer puterea și poziția mea de lectură unei autorități care nu doar că mă înlocuiește în procesul decizional, dar mă dă deoparte și din proiectele de constituire a unor semnificații cu care eu, pe de altă parte, operez în fiecare zi. Prin gestul și spusa mea contribui la blocarea unui proiect social comun de constituire a unor semnificații care definesc înțelegerea și cunoașterea la nivelul întregii societăți din care fac parte.
Dar, cel mai grav lucru pe care îl sesizez aici este următorul: contrar așteptărilor, atunci când spun „eu nu fac politică” nu mă angajez într-o ieșire sceptică dintr-o interpretare sau dintr-un anumit tip de interpretare. Nu este vorba, pe de altă parte, nici despre o ataraxie hermeneutică. Dimpotrivă, atunci când spun că nu fac politică, contribui la constituirea celui mai tiranic sens pe care îl pot primi proiectele și acțiunile politice. Pentru că tirania, autocrația, dictatura au mereu doi versanți și unul dintre aceștia ține de acest sofism pe care îl auzim tot mai des: noi nu facem politică.
Ilustrație realizată de Ștefan Câlția
