A murit, pe 18 octombrie, Eugen Simion. L‑am cunoscut bine, am fost în nenumărate situații alături. Eu de el, dar și el de mine. Nu cred că pot spune că am devenit prieteni, pentru că structural era discret, se deschidea prudent. Dar am ținut la el și am avut toate semnele că a ținut la mine. Au fost perioade când ne căutam firesc, fără crispări. Au fost și perioade când, din decență, am lăsat totul în urmă și am păstrat relații formale, de serviciu. Dar întotdeauna ca niște oameni care se citiseră și se respectau. Evident, în proporții mult diferite, proporțional cu ce am reușit să realizăm fiecare dintre noi: el enorm, eu câte ceva.
Îi citisem toate cărțile încă din adolescență și ele atârnaseră mult în ambiția mea de a deveni critic literar. E ciudat, dar nu mi‑am dorit, când aveam caș la gură, să ajung nici poet (deși am comis destule poeme, mai ales în facultate) și nici prozator (asta s‑a întâmplat de la sine, fără ca eu să fiu nătărău și să intervin). Îi citeam cu creionul în mână și‑i conspectam în maculatoare interminabile pe Eugen Simion, pe Manolescu, pe Lucian Raicu, pe Marin Mincu, pe Al. Paleologu, pe Mircea Martin, Valeriu Cristea, Ion Pop, Ion Negoițescu ori Nicolae Balotă. Și pe mulți alții. Pe câțiva nu‑i mai urmăream pentru a‑mi verifica lecturile, ci pentru literatura lor de idei, pentru stilul lor critic. Eugen Simion mi s‑a impus prin eleganța scrisului său. Anticomunist sadea, ca orice mucos care deschide ochii către lume după căderea regimului, am avut și eu destule rețineri față de „apolitismul” lui din anii ’90. După aceea mi‑am dat seama că era treaba lui, ba, mai mult, era chiar dreptul lui. Și că, oricum, asta nu i‑a afectat scrisul, cum s‑a întâmplat cu mulți scriitori de primă mână înainte de revoluție, dar care au cedat presei după. În plus, mulți intelectuali angajați politic într‑o măsură mult mai consistentă domină și azi câmpul cultural, chiar dacă idolul lor s‑a dovedit a fi de lut.
Când l‑am cunoscut îndeaproape pe Eugen Simion, am putut vedea că era, dincolo de măști și de aparențe, de o fragilitate aparte. Dar nu despre asta e vorba acum. Păstrez pentru cartea de memorii întâmplări speciale. Și‑a păstrat, până târziu, un interes nestins și o pasiune reală față de literatura română. Poate asta l‑a făcut să inițieze câteva proiecte care au contat foarte mult pentru noi, criticii anilor 2000. Colocviul tinerilor critici ne‑a adunat, vreme de 10 ani, în frumoasa clădire de pe Dem. Dobrescu, a Fundației Naționale pentru Știință și Artă, unde am dezbătut, ceasuri în șir, tot felul de probleme ale domeniului nostru. Alături de invitații săi, dintre care mi‑i amintesc pe Mircea Martin, Livius Ciocârlie, Ion Pop, Silviu Angelescu, Dan Hăulică, Ion Simuț, intra într‑un real dialog cu noi. Ne asculta atent, ne îmboldea să ne exprimăm punctele de vedere, nu ne dădea peste mână. Se crea un fel de colegialitate – respectuoasă, din partea noastră, curioasă, din partea lui – continuată adesea la câte o agapă în care omul își dădea voie, la un pahar de vin, neapărat roșu și sec, să‑și desfacă nodul de la cravată și să dea drumul poveștilor cu scriitori care pentru noi erau clasici din manual (Marin Preda, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, dar și Tudor Vianu, Călinescu, Zaharia Stancu ș.a.). Pentru mine, aceea rămâne imaginea cea mai pregnantă a lui Eugen Simion. A fost o vreme când nu se ducea nicăieri dacă nu invita și pe vreunul dintre noi. Cred că mulți dintre colegii mei de generație îi datorează câte ceva: uneori, un imbold, alteori un sprijin real, o ușă deschisă, o recomandare bine plasată. Nu contează că după aceea lucrurile s‑au răcit sau, în unele situații, chiar s‑au deteriorat: nu ne despărțim niciodată definitiv de cineva, se desparte numai ultimul nostru avatar de omul și de ideile lui din momentul dezacordului. Dar eu unul nu pot fi niciodată sigur: dacă cel de acum nu are dreptate? Dacă dreptatea tânărului stângaci, aflat la început de drum, pentru care a contat enorm ajutorul și încrederea și emulația, e mai mare?
Altfel, cine consultă lista autorilor Dicționarului General al Literaturii Române la prima și la a doua ediție ori seria de „Opere fundamentale” ori „Cronologia vieții literare românești” nu are cum să nu observe că cei mai mulți și mai buni critici douămiiști au fost implicați în proiectele majore ale Academiei. Sau cine răsfoiește colecția de studii, apărute ca rezultat al unui proiect cu finanțare europeană coordonat de Eugen Simion, găsește acolo cam toți criticii relevanți de după 1990, de la Caius Dobrescu, Mihaela Ursa sau Nicoleta Sălcudeanu, la Andrei Terian, Alex Goldiș sau Antonio Patraș. Orice se poate spune despre Eugen Simion (și câte nu s‑au spus/ scris!), dar a‑i nega uriașa voință de construcție mi se pare curată prostie. Nu doar rea‑voință.
Altfel, senzația este că, ușor‑ușor, se stinge o lume. Au mai rămas puțini protagoniști ai ei. Lumea aceea a scriitorilor apăruți imediat după proletcultism, pentru care literatura nu era nici hobby, nici meserie, nici carieră. Era totul. Singura șansă. Poate chiar șansa supraviețuirii, pentru cei cu pete la dosar. De aici, cred, și cultul literaturii specific generației 60. De aici și viziunea maximalistă asupra ei. De aici și monomania multora pentru literatura proprie. Cazurile unor Nichita Stănescu, Nicolae Breban, Marin Preda, Emil Brumaru sunt grăitoare. Și Eugen Simion e de adăugat listei. Pentru câți dintre noi literatura mai înseamnă atât de mult?
Sursa foto: Regal literar
