Evocări 2021 (1)

Amintiri despre Coana Chirița

Jumătate de veac de la moartea lui Miluță Gheorghiu

Ce reprezintă un an? O înșiruire de cifre și prin aceasta un adevăr matematic, sec și incontestabil, creație convențională pentru statistica timpului. Cei cu aplecare spre filozofie ar spune că este doar o biată crestătură pe răbojul vieții noastre, ori un grăunte de nisip din cadranul solar al omenirii. Pentru omul de rând e doar o rotiță în rutina unui angrenaj menit să macine încontinuu pentru asigurarea unei existențe de multe ori insignifiante. Cu ce e mai aparte 2021 față de anii trecuți sau de cei viitori? Deocamdată pare mai cenușiu și mai posomorât pentru că e cotropit de o molimă stranie și din acest punct de vedere și-ar merita titulatura de al doilea an pandemic. Oare câți or mai urma? Și totuși își are partea lui de strălucire prin licăririle iscate de chipurile luminoase ale unor oameni de seamă ai țării noastre, figuri cu care ne mândrim fiindcă au contribuit la propășirea neamului românesc. Îmi propun ca în postările ce vor urma să realizez câteva portrete scrise ale acestor personalități, de la nașterea sau de la moartea cărora se împlinesc un număr rotund de ani. Nu am pretenția să realizez biografii exhaustive și poate plicticoase, unii fiind foarte bine cunoscuți, ci doar să creionez cu nostalgie crâmpeie mai pitorești din viețile și operele lor. Sunt mulți cei ce așteaptă să fie evocați, cu toții adunați acum la un taifas la „masa umbrelor”.

Pare absurd să ai amintiri despre cineva pe care nu l-ai cunoscut aievea niciodată, pentru că fiind pe atunci copil nu păstrez în minte imagini despre Miluță Gheorghiu, actor emblematic al Teatrului Național din Iași. Venirea lui pe lume în 1897 s-a produs aproape concomitent cu nașterea actualei clădiri a teatrului. Amintirile mele s-au format în timp, filtrate din istorisirile tatălui meu, dintr-o placă de vinil așezată pe un pick-up hodorogit, din scrierile altora și din puținele înregistrări video existente. Tatăl meu îl venera pe Miluță Gheorghiu ca pe un zeu, povestindu-mi cu mult entuziasm despre el. În serile când Miluță juca pe Chirița, fluvii de oameni se scurgeau spre teatru, minunatul nostru teatru, pentru a-l umple până la refuz. Cum, necum, tata își făcea rost de bilet și stătea în picioare la balcon, printre alți împătimiți aidoma lui. Era cel mai fericit că se afla acolo. La sfârșitul spectacolului, balconul părea a se frânge sub tropotele picioarelor și sub torentele de aplauze revărsate frenetic.

Teatrul Național Iași

Cortina masivă se ridică și pe scenă își face apariția coana Chirița călare pe un cal adevărat. Mintea mea de copil nu putea pricepe cum va să zică să aduci un neam de-al lui Bucefal sau o Rosinantă în fața spectatorilor. Auzisem eu că unul, Caligula, nu prea teafăr la minte și-a făcut calul senator, dar mi se părea prea din cale afară să faci eroină de teatru dintr-o mârțoagă. Miluță descăleca cu vioiciune, ca să nu stea „toată ziua călare ca un jăndar”.

Lui Miluță Gheorghiu îi plăcea să se plimbe și putea fi văzut adesea prin Piața Unirii sau pe Lăpușneanu, în căutare de admiratori, pentru că avea nevoie de public și în afara scenei. Purta o pălărie deschisă la culoare, un fular la gât, avea ochi rotunzi și răspundea bonom celor care se învredniceau să-l salute. Într-o zi, tatăl meu aproape că se ciocnește de Miluță, pe urmă fâstâcindu-se, caută să-i vorbească:

  • Săru᾿ mâna, cucoană Chirița, se bâlbâi el cuprins de emoții, într-atât se identificase actorul cu acest rol.
  •  Aferim, i-a răspuns idolul său cu zâmbetul pe buze, folosind o replică celebră din „Chirița în voiaj”.

Tatăl meu n-a putut dormi zile în șir după aceea.

Într-adevăr, Miluță Gheorghiu pare să fi fost croit pentru un singur rol, coana Chirița, rolul  vieții sale. El însuși spunea luându-se singur în zeflemea: „Unde-i Miluță îi și Chirița și unde-i Chirița e și Miluță”. Cei doi erau de nedespărțit. Alecsandri a scris aceste piese pentru amicul său Matei Millo, marele actor din veacul al XIX-lea și se spunea că a cerut ca rolul Chiriței să fie interpretat în travesti de un bărbat. Nu avea cum să prevadă că aproape un secol mai târziu, cineva, zămislit tot din stirpea de comedianți moldoveni, îi va face personajul un erou de poveste în toată țara. Îl cunoaștem pe Millo doar din cronicile vremii, în schimb știm din înregistrări că lui Miluță acest rol i-a venit ca o mănușă. Parcă îl și văd cu nasul ușor coroiat, cu o aluniță pe obrazul drept și buze rujate strident, cu peruca încărcată de zulufi potrivită pe cap, grăind cu vocea ușor gâjâită. Ieșenii au ținut mult la Miluță. Pentru că era născut în urbea de pe malurile Bahluiului și pentru accentul său moldovenesc, atât de neaoș și de inconfundabil. Miluță era imaginea tipică a ieșeanului: molcom, boem, jovial, înclinat spre poezie și mai puțin spre latura practică a vieții. Un Mitică pentru bucureșteni. După moartea lui Miluță au încercat și alți actori și mai ales actrițe, nume mari, să intre în pielea Chiriței. Au fost spectacole frumoase, nu-i vorbă, dar nu mergeau parcă la inima noastră, a ieșenilor, poate că accentul lor moldovenesc suna chinuit, prea elaborat și nu izbucnea natural dintr-un suflet de moldovean.

Rochia Chiriței de la Teatrul Național Iași

În vara anului 1916, un tânăr firav și mic de statură, pe numele din scripte Mihail Gheorghiu reușea să termine Conservatorul de muzică și artă dramatică din Iași, modelat fiind de State Dragomir. Mihail Sadoveanu l-a „ochit” și l-a angajat ca elev-probist la teatrul din Iași. În august 1930, tot Sadoveanu îi recomanda lui Ionel Teodoreanu (o, ce nume!), directorul de atunci al Naționalului ieșean, să-l distribuie pe Mihail Gheorghiu în rolul Chiriței după pensionarea fostului titular. Mihail va deveni Miluță, mai târziu conu’ Miluță, iar Chirița va rămâne pe scenă vreme de aproape patru decenii. Miluță și-a ținut cu scrupulozitate contabilitatea reprezentațiilor în Coana Chirița, iar numărul bilelor de pe abacul carierei sale s-a oprit fix la 1673. Dacă mai punem la socoteală că făcea 4-5 repetiții pentru fiecare spectacol ajungem la o cifră uluitoare, de peste 7000 de evoluții în rolul baronesei din Bârzoieni. Și-atunci cum să nu te confunde lumea cu personajul? Tot Chirița i-a adus în 1964 și o importantă distincție din epoca socialistă, titlul de artist al poporului.

Miluță Gheorghiu a fost pe nedrept uitat de către aparatul de filmat, astfel încât telespectatorii de azi sunt lipsiți de posibilitatea de a-i admira harul înăscut, fiind nevoiți a se mulțumi doar cu inflexiunile vocii sale. Nu există nici măcar o singură înregistrare video cu el pe scena ieșeană. Oare de ce televiziunea noastră nu s-o fi ostenit să ne bucure cu un spectacol de-al său? Rămâne memorabilă o apariție de doar trei minute din filmul „O noapte furtunoasă”, realizat în 1943 de regizorul Jean Georgescu. Miluță ne încântă cu „Piciorușul Aglăiței” la grădina „Iunion”, fiind distribuit în rolul cupletistului I.D. Ionescu.

Anii au trecut în trap grăbit și începusem și eu a mă ridica mai măricel, ajungând la rându-mi un pasionat de teatru în general și de comedie în special. În casă își făcuse apariția un radio cu tranzistori și eu stăteam cu urechea lipită de aparat când se transmitea „Chirița în provincie”, o înregistrare din anul 1953. Învățasem distribuția pe de rost: Chirița – Miluță Gheorghiu, Grigore Bârzoi – Constantin Sava, Guliță – Alfons Radvanschi, Luluța – Aurora Broșteanu, Safta – Eliza Nicolau, monsiu Șarl – Remus Ionașcu, Leonaș – Valeriu Burlacu, Ion – Nicolae Șubă. Stau și privesc la lumea din jur și realizez că multe din metehnele satirizate de Alecsandri în urmă cu 170 de ani au dăinuit până în zilele noastre. Doar că buclucașul curcan vândut de atâtea ori pe câte o carboavă s-a preschimbat în conturi bancare, franțuzeasca lui monsiu Șarl a devenit engleza de pe Google, iar europenizarea moldovenilor nu-i încă împlinită.

Miluță Gheorghiu a jucat peste 500 de roluri, fiind unul din titanii teatrului ieșean. A fost un timp de mare râvnă, sub cupola magnifică a teatrului adunându-se simultan o sumedenie de actori cu nume mari. Ei au dus faimă în lume nu numai teatrului, ci și dulcelui nostru târg. Deși a evoluat și în drame sau tragedii, parcă nu-l pot vedea pe Miluță cu chipul încruntat. „Râd de toată lumea și toată lumea râde de mine, dar îmi place mai mult când râde lumea de mine”, a conchis hâtru Miluță.

Avea și stofă de epigramist, obișnuind să alcătuiască la repezeală catrene pentru a satiriza persoane sau obiceiuri. Pe tinerii săi colaboratori, unii lipsiți de vlagă și de glas, îi invita astfel  cu umor să se pregătească pe străzile Iașului.

Arde-i, măi, o frigăruie,

Două străchini mari de borș,

Și când strigi la Cetățuie,

Să te-aud la Podu Roș!

Bătrân și bolnav, actorul își trăgea puteri nebănuite din podeaua de lemn a scenei, întocmai ca miticul Anteu. Rolurile interpretate îl readuceau la verva din perioada de glorie, trupul uscat se îndrepta miraculos, iar ochii îi străluceau ca în junețe. Și totuși…trebuia să se retragă la un moment dat. Pe 10 decembrie 1971 a purces pe calea Eternității din dealul Tătărași. Și-a hotărât singur epitaful, încă din timpul vieții, patru versuri din finalul ”Chiriței în provincie”, sinteza unei vieți de actor:

Așa e lumea, o comedie,

Iar noi artiștii care-o jucăm,

N-avem dorință altă mai vie,

Decât aplauze să merităm.

Să-l aplaudăm și noi pe conu’ Miluță și să ne descrețim frunțile cu gândul la giumbușlucurile sale.

Surse:

1. www.facebook.com/tvriasi/videos/documentar-tvr-iaşi-miluţă-gheorghiu-sâmbătă-26-decembrie-ora-1700/431118941663375/

2. Bălănescu Sorina, Surâzător comediantul trecea:  Miluță Gheorghiu, Fundația Culturală  ”Camil Petrescu”, București, 2005 .

3. ro.wikipedia.org/wiki/Miluță_Gheorghiu

Foto:

https://images.app.goo.gl/LGzaXgCbX
Publicat în Cultură, TeatruRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *