Evocări 2021 (2): Bicentenar Alecsandri – Lunca Siretului la Mircești

Grea misie mi-am asumat atunci când m-am decis să scriu despre Vasile Alecsandri, luptător înfocat pentru emancipare națională și culturală a poporului nostru. E o personalitate multilaterală și prea vastă pentru a-l cuprinde într-o searbădă și scurtă biografie. S-au scris tomuri întregi, semnate de oameni avizați despre scriitorul, publicistul, revoluționarul, omul politic sau diplomatul Alecsandri. Totuși, mereu mai găsești câte ceva de spus despre el. Eu l-aș caracteriza drept omul potrivit la locul potrivit în vremuri potrivite. Să ne amintim că se împlinesc două veacuri de la venirea sa pe lume, chiar dacă anul nașterii a reprezentat un subiect de controverse. Cum majoritatea specialiștilor admit că 1821 este anul real al nașterii sale, atunci cred că anul 2021 ar trebui socotit Anul Alecsandri și vreau să propun revistei Timpul să susțină o asemenea inițiativă, sub auspiciile căreia să se desfășoare manifestări dedicate bardului de la Mircești. Până când vor prinde contur concret aceste acțiuni, îi provoc la un „duel” în scris și pe alți colaboratori și cititori ai revistei, pentru a așterne gânduri despre Alecsandri, pornite din perspectiva unui om obișnuit, fără pretenție de exegeză rafinată. Vom putea alcătui astfel un portret sui-generis al poetului.

Ne-am obișnuit să-l avem doar pe Eminescu în centrul atenției evenimentelor culturale naționale, neglijând uneori alte individualități din istoria noastră. Sigur, Eminescu e genial, dar s-ar fi simțit tare stingher într-un templu pustiu al culturii românești, fără elemente de comparație. El e în vârful unei piramide alcătuite din numeroși corifei afirmați în diverse domenii ale civilizației românești, oameni de seamă, de care ne amintim mereu. Alecsandri e unul din cei mulți de la bază, fiind socotit un antemergător al lui Eminescu pe tărâmul poeziei și al lui Caragiale, ca slujitor al Thaliei, meritând o atenție deosebită de-a lungul anului în curs. Modest și fără ranchiună, a acceptat valoarea urmașului său, fiind convins că succesul acestuia nu poate fi decât benefic neamului nostru:

E unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine.

Eram mic copil când am primit în dar o carte de colorat, așa cum erau pe vremea aceea, cu hârtie groasă și poroasă. Sub reprezentările schematice de pe foi, se găseau strofe din Pastelurile lui Alecsandri. Căutam să umplu cu pastelurile mele desenele în alb-negru și visam la imaginile din versurile poetului: un gândăcel, un fluture, un fir de iarbă, cocostârcul în zbor, natura tresărind sub calda suflare a primăverii. Apoi, îmi mutam atenția asupra Siretului și a luncii sale de la Mircești.

 Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al ţării mele,
Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!

Lunca asta îmi părea ceva puțin deslușit, dar îmi spuneam că trebuie să fie foarte frumoasă, din moment ce Alecsandri i se adresa ca unei iubite, așa că mi-am pus în gând să ajung s-o cunosc.

S-au dus anii în zbor și am ajuns la vârsta maturității. Devenisem posesorul unei mașini, iar într-o duminică frumoasă de vară am pornit în hoinăreală spre Mircești. După ce treci podul peste Siret, un drum comunal, lăsat cam de izbeliște, face la dreapta, îndreptându-se spre sat. Las mașina la umbră și cobor pe malul Siretului, acolo unde râul descrie un cot larg și urmez îndeaproape indicațiile poetului:

Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde
Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se pierde.

Lunca Siretului

Ceas de tihnă și de liniște. Stau tologit pe patul de smarald al ierbii, sprijinindu-mi capul pe un trunchi de copac. Privesc în sus, iar razele soarelui filtrate printre crengi de sălcii îmi dezmiardă fața. Se aude doar apa, cum izbește ritmic malul nisipos sau câte un pește plescăind luciul râului după un salt, în căutare unei musculițe. Vântul a ațipit leneș, pitit într-un cotlon răcoros din mal. Timpul se scurge purtat pe undele Siretului, iar eu mă simt naufragiat în mijlocul naturii. Trebuie să mă salvez de mine însumi și să mă ridic, tulburând clipa de încântare.

Îmi las privirile îmbătate de farmec să zburde peste câmpurile răsfirate larg, până la dealurile pierdute în zare. Anotimpurile se succed într-un carusel amețitor și îmi închipui aceste întinderi învelite de omătul iernii – o iarnă din alea înfricoșătoare, nu una surogat, ca cele din zilele noastre. Casele rare se ghicesc sub oghealul alb după fumul din hogeacuri. Zăpada strălucește diamantin în soarele cu dinți, astupând drumuri și uliți. Nu se zărește țipenie de om, se aude doar lătratul înfundat al unui câine, nemulțumit că a fost deranjat pe o asemenea vreme. Care dintre noi nu s-a lăsat desfătat de imaginile pitorești de iarnă din stihurile lui Alecsandri?

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
 Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum.

În sat se găsește casa construită chiar după planurile lui Alecsandri, în perioada 1861-1867, sub supravegherea viitoarei sale soții, Paulina, în apropierea bătrânei case a părinților săi. Clădirea este înfrățită cu pământul, având un singur cat, ițindu-se dintre stejarii și nucii venerabili, plantați chiar de poet. Doar hornurile albe sfidează înălțimea și piloni de susținere pentru bolta lumii. La început cu doar câteva odăi, casa a fost mărită treptat, după nevoile proprietarului. Aici avea să se refugieze, ca într-o sihăstrie, în ultimii 23 de ani de viață, părăsind-o doar la răstimpuri. Și tot aici avea să moară în august 1890. Casa a intrat în patrimoniul Academiei Române în 1914, conform dorinței bardului, Alecsandri fiind membru fondator al acestui for. În 1957, a devenit casă memorială, așa cum o găsim și azi.

Casa memorială de la Mircești

Pătrund în vechile încăperi, pășind pe dușumele cariate și scârțâitoare. Custodele muzeului îmi spune că mobilierul e original, din vremea lui Alecsandri. O întreb câți vizitatori se perindă pe aici. Nu cu mult peste o mie anual, înainte de a ne cotropi virusul; acum, numărul lor a scăzut dramatic. Oftează, fără a mai adăuga ceva. Rămân singur în pustiul dinăuntru și călătoresc înapoi în timp. Ziua de iarnă e foarte scurtă, pare așa, ca un amurg prelungit. Conu᾿ Vasile, boierul, se întoarce de la trebile moșiei. Nu sunt multe pe timp de iarnă. Coboară din sanie cu obrajii arși de ger și pătrunde în casă. Lemnele prâsnesc în sobele flancate de coloane cilindrice, hârjonindu-se cu viscolul strecurat pe coș. Boierul este cărturar și se apucă de scris; nu se poate culca devreme, ca țăranii din sat. Aprinde lampa, se așază în jilțul de la masa de scris, moaie tocul în călimară și prinde a înșira cuvinte pe coala albă ca omătul iernii. Din când în când, se mai oprește pentru a privi prin geam la volbura turbată de afară. Ciulește urechile și, prin huietul viforniței, distinge urletele de groază ale dihăniilor adunate pe dunele de zăpadă. Ce cald, ce bine e în casă! În timp, moleșeala îi umple mădularele, îndemnându-l la visare și la odihnă:

Perdelele-s lăsate si lămpile aprinse;
În sobă arde focul, tovarăș mângâios,
Și cadrele-aurite ce de pereți sunt prinse
Sub palida lumină, apar misterios.

Cu toate că Alecsandri a descris atât de frumos iarna, el a suportat cu mare dificultate frigul și vântul și nu a iubit deloc anotimpul alb. Își petrecea cea mai mare parte din timp în tihna casei, lucrând cu spor pe ogorul literaturii, astfel că iarna devenise perioada preferată a creației artistice. Vara era ocupat cu alte probleme și nu se putea dedica scrisului.

Într-un colț al grădinii vaste, descopăr mausoleul cu acoperiș smălțuit, replică în miniatură a vechilor ctitorii voievodale din Moldova. A fost ridicat de Academia Română, între 1925 – 1927, iar în 1928, aici au fost depuse rămășițele pământești ale poetului, strămutate dintr-o altă criptă, aflată în apropiere, precum și cele ale soției și părinților săi. Pe lespedea de piatră este desfășurat tricolorul nostru. Se spune că la înmormântarea lui Alecsandri au venit nouă dorobanți de la un regiment, din Vaslui, în frunte cu un sergent, pentru a-i aduce drapelul ca omagiu celui care i-a portretizat în versurile sale nemuritoare.

Voi muri, sunt sigur, așa cum am trăit, lucrând pentru gloria și înflorirea României, își sintetiza viața marele om de stat și de litere.

Mausoleul lui Vasile Alecsandri

Cinstiți boieri și prea șarmante duducuțe, rogu-vă cu adâncă plecăciune ca, în preumblările domniilor voastre de la Iași la Roman și viceversa, să vă îngăduiți un ocol de-un ceas și olecuță pe la Mircești, pentru a zăbovi la conacul lui Vasile Alecsandri, „acel rege-al poeziei, veșnic tânăr și ferice”.

Surse:

ro.wikipedia.org/wiki/Casa_memorială_Vasile_Alecsandri_de_la_Mircești

ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Alecsandri

www.muzeulliteraturiiiasi.ro/muzeul-vasile-alecsandri/

www.historia.ro/sectiune/general/articol/la-moartea-lui-vasile-alecsandri-marele-poet-condus-pe-ultimul-drum-de-5-000-de-oameni

Foto:

https://images.app.goo.gl/EVMHG7uUtbRonhZQ6
https://images.app.goo.gl/5v2J5XkC3saFA3L5A
Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *